I-am vorbit din prima zi și i-am spus că vom fi acolo oricât de mult va avea nevoie de noi și ori de câte ori va avea nevoie de noi.
L-am ținut în brațe mult. L-am ținut în brațe când era o găgălice și l-am ținut în brațe când nu mai putea fi ținut în brațe, de credeam că n-o să se mai dea jos de acolo și mă și vedeam un moș cărând un adolescent în brațe. Si astăzi, când ne mai cere, îl luăm în brațe și îi spunem să nu uite că acolo este locul în care se poate simți oricând în siguranță.
L-am ascultat. L-am ascultat când a avut o supărare, chiar dacă supărarea era pe noi. L-am ascultat când avea nevoie să plângă. L-am ascultat când s-a certat cu prietenii lui, indiferent dacă avea sau nu dreptate. Nu i-am ținut predici atunci, nu ar fi folosit la nimic. Dacă i-am povestit lucruri, am făcut-o după ce s-a calmat.
Nu l-am forțat să facă lucruri dacă nu și le-a dorit: nu i-am impus să meargă în tabere, în excursii, să meargă să doarmă la prieteni sau la bunici. Am avut prieteni de-ai lui care au venit să doarmă la noi, chiar dacă el ne spunea de la început că nu vrea să meargă la ei.
(...)
