Fiul meu împlinește șase ani în octombrie. Asta înseamnă că am avut de ales: îl dau acum la școală sau îl mai țin un an în grădiniță?
Am ales școala. Și nu, nu vreau să mai aud păreri străine despre alegerea asta.
Nu pentru că nu respect îngrijorarea celorlalți. Nu pentru că mă cred „mai deșteaptă” sau pentru că îmi imaginez că fiul meu e „geniu”. Ci pentru că m-am uitat atent la el, pentru că am stat de vorbă cu educatoarea lui, pentru că îl cunosc și pentru că îmi asum — în liniște — responsabilitatea acestei decizii.
Nu l-am dat la școală „ca să scap de el”, cum s-a insinuat. Nu l-am dat „ca să fiu în rând cu lumea”. L-am dat pentru că este pregătit. Și nu doar academic.
Este pregătit să stea concentrat mai mult de 10 minute. Este pregătit să pună întrebări, să se contrazică, să-și ia notițe stângace, să țină minte instrucțiuni, să stea în bancă fără să ofteze din minut în minut. Mai ales: este pregătit emoțional să facă pasul ăsta.
Are unele temeri, da — ca orice copil. Și eu am unele, ca orice părinte. Dar le gestionăm împreună. N-aș fi făcut acest pas dacă ar fi părut pierdut, copleșit, rupt de realitate. L-aș mai fi ținut un an. Poate l-aș fi ținut doi, dacă era cazul. Dar nu este cazul.
Și știi ce e cel mai greu în perioada asta? Nu incertitudinea. Ci corul de voci care se simt datoare să comenteze, să avertizeze, să critice.
„E prea mic, o să-l frustreze.”
„E băiat, se coace mai greu.”
„O să plângă diminețile, o să urască școala.”
„Ai timp, de ce te grăbești? Îi furi un an din copilărie”
Dar nimeni nu-l întreabă pe el dacă e curios. Nimeni nu mă întreabă pe mine dacă știu ce fac.
E simplu să judeci din afară. Să aplici o rețetă universală și să o arunci ca pe o etichetă: „toți copiii de octombrie/noiembrie ar trebui ținuți un an în plus.” Dar copiii nu sunt tulpini de porumb care se coc în aceeași lună. Sunt universuri întregi. Și eu locuiesc în universul copilului meu de șase ani. Nu tu.
Ce vreau să spun este simplu: alegerea asta nu a fost despre sistem, nici despre presiune. A fost despre copilul meu. Un copil viu, prezent, cu voce, cu temperament, cu o doză de maturitate, cu o dorință sinceră de „a merge la școală ca cei mari”.
Poate va fi greu pe alocuri. Poate va fi ușor. Dar oricum ar fi, îl voi însoți. Nu l-am aruncat în apă rece. I-am dat aripile pe care le cerea.
Așa că, data viitoare când vrei să-ți spui părerea despre alegerile altui părinte, oprește-te o clipă și întreabă-te: Oare îmi cunosc cu adevărat copilul? Dacă da, poate știu și cum să-i fac bine. Dacă nu, atunci de ce vorbesc?
Și da, îți mulțumesc pentru grija ta. Dar am învățat să-mi port și eu grija. A mea și a copilului meu.
Citește și Nu e despre el, e despre tine. De ce momentul înscrierii la școală apasă, de fapt, pe rănile mamei
