DA și NU când copilul tău lovește. Cum (nu) trebuie să procedezi, în fața unui comportament agresiv (Partea 1)

Probabil toți părinții cunosc etapa în care copilul lovește sau mușcă, una extrem de frustrantă și de greu de gestionat. Ce credem noi că ajută cel ai mult? Să îl privim pe copil, atunci când face acest lucru, nu ca pe un agresor, ci ca pe o victimă a incompletei sale dezvoltări. Pentru că, da, copilul nu reacționează astfel pentru că e rău și vrea din tot dinadinsul să facă rău, ci pentru că nu știe cum altfel să își gestioneze furia.

Pentru a nu ne pierde într-o introducere prea lungă, vă prezentăm, pentru început, ce să NU faceți, atunci când copilul lovește sau mușcă:

NU:

NU lovim și NU mușcăm, la schimb – Deși poate suna suficient de logic să primească ce oferă, pentru a vedea cum se simte din pielea celuilalt, acest tip de comportament nu face decât să întărească violența copilului. Pentru un adult da, ar funcționa această strategie, dar pentru un copil care are creierul incomplet dezvoltat, care încă nu percepe relația acțiune-consecință, un astfel de comportament nu ar face decât să îi întărească și mai tare impulsul agresiv, mai ales când vede că și îngrijitorii lui adoptă un astfel de comportament.

NU îl pedepsim - În parenting, granița dintre disciplină și pedeapsă este destul de neclară. Pentru unii, aceste strategii sunt uneori identice. Cu toate acestea, prin definiție, ele nu sunt sinonime. Specialiștii descriu pedeapsa ca fiind orice lucru care determină un copil să simtă vină, rușine sau durere și se bazează pe utilizarea sentimentelor negative pentru a pune capăt comportamentului negativ. Disciplina are exact rolul opus. În loc să se concentreze pe învinovățirea, rușinarea sau rănirea unui copil pentru a preda o lecție, disciplina îl antrenează în modurile în care ar trebui să acționeze. Pentru a putea să trecem de la o mentalitate centrată pe pedeapsă la una disciplinară, e important să ne concentrăm pe a-i oferi copilului alternative. Să presupunem că cel mic și-a mușcat fratele când a refuzat să-și împartă gustarea de după școală. În ce moduri putem folosi această experiență pentru a îl învăța o modalitate mai bună de a-și gestiona emoțiile și sentimentele negative? Ce tehnici pozitive de parenting ar fi cel mai bine de folosit?

NU îl forțăm să își ceară scuze – Pentru noi, părinții, primul impuls este să ne cerem  scuze ori de câte ori copiii noștri fac ceva groaznic altuia. Vrem să-i învățăm bunele maniere și avem impresia că forțându-i să își ceară scuze ei vor înțelege că au greșit, dar o scuze forțată va fi probabil ineficientă pentru a pune capăt comportamentului neadecvat în viitor.

Acum, asta nu înseamnă că scuzele nu sunt necesare. Cercetările arată că acei copii care își cer scuze sincer după o ceartă își construiesc mai multă încredere în persoana pe care o rănesc decât cei care nu își cer scuze. Dar cheia este să ne asigurăm că scuzele sunt autentice și că acestea sunt învățate prin empatie. Scuzele adevărate implică o înțelegere mai profundă și capacitatea de a vedea din perspectiva altei persoane. Aceasta este o trăsătură învățată și nu le vine în mod natural copiilor mici. Acolo intervenim noi! Folosirea unui limbaj simplu și atent îl ajută pe copilul nostru să înțeleagă modul în care acțiunile lui au afectat-o pe cealaltă persoană.

A durut-o pe Natalia când ai lovit-o. Îți amintești o perioadă când te-a lovit cineva? Cum te-a făcut să te simți?

Forțarea unei scuze nu învață empatia. Dar poate duce la sentimente de resentimente, rușine și judecată.

Ce funcționează cel mai bine, în schimb? Aflăm dintr-un articol viitor.

Citește și Laura Markham ne învaţă: ce facem când copilul ne loveşte, la nervi. Un scenariu posibil