Astăzi la radio l-am avut invitat pe Robert Diaconeasa, aka Daddycool, care a povestit că s-a apucat de proiectul lui foarte mișto – primul vlog caritabil din România – pentru că la un moment dat în viața sa de copil, când i-a fost greu, și-ar fi dorit să fie niște oameni care să îl ajute, dar acest lucru nu s-a întâmplat. Și atunci s-a hotărât să facă el acest lucru pentru cât mai mulți copii de azi.
Pe cât de mișto mi se pare ideea lui, pe atât de pertinentă mi se pare întrebarea mea, pe care i-am și adresat-o live: Dacă ai putea să alegi să ai copilăria pe care ai avut-o, știind ce urmează să faci, sau să ai o copilărie fericită, neștiind dacă vei mai avea “drive”-ul să faci aceleași lucruri, ce ai alege?
Dacă vreți să aflați răspunsul lui, va trebui să ascultați podcastul. ☺ Eu vă pot spune răspunsul meu la această întrebare, printr-un exemplu concret:
Sunt un tată care se joacă extrem de mult cu copilul său. Am făcut asta din primele sale zile de viață și continui să o fac și astăzi. Iar când el mă roagă să ne jucăm și eu îi spun că nu pot, nu vreau sau n-am chef, în secunda doi mă cuprinde un asemnea sentiment de vină pe care mi-e greu să îl descriu în cuvinte.
De ce se întâmplă asta? Răspunsul pe care am reușit să mi-l dau eu este că nu cred că tatăl meu s-a jucat cu mine când eram mic vreun joc de dragul jocului. Singurele jocuri pe care le-am jucat împreună au fost meciurile de Șeptică și de Table, adevărate competiții între noi, care ne ofticau când pe unul, când pe celălalt. (aș putea scrie și despre acest aspect un articol întreg ☺ ). A făcut multe alte lucruri grozave tata…și multe prostii, ca orice părinte, dar de jucat, nu s-a jucat cu mine. Nu am nicio memorie cu el alergând după mine, luptându-se cu mine, construind lego împreună sau sărind plin ploaie. Poate s-au întâmplat, deși mă îndoiesc, dar au fost atât de rare, încât nu le mi țin minte. Aici trebuie să adaug că tata a fost plecat în străinătate mult între 3 și 9 ani ai mei, lucru care ne-a afectat relația până în ziua de azi.
(...)
