Când eram noi copii, vacanța era cel mai așteptat moment al anului. Nu pentru părinți — pentru noi.
Vacanța de vară însemna să ieși dimineața din casă și să te întorci seara, cu genunchii juliți și hainele murdare de praf. Mâncai pe fugă, direct dintr-o felie groasă de pâine cu roșii și sare, și apoi dispăreai iar. Părinții nu stăteau cu noi să ne facă program. Nu trebuia să inventeze „activități distractive”. Și nimeni nu-și punea problema să „ne țină ocupați”.
Astăzi… lucrurile stau altfel.
Copiii noștri, în vacanță, au energie cât pentru o centrală electrică și o toleranță la plictiseală de exact 7 minute. După care vine marea întrebare:
– Mami, ce facem acum?
Noi, părinții, avem de jonglat cu muncă, gătit, cumpărături și… producția zilnică de distracție. Facem puzzle, pictăm, mergem în parc, apoi mai punem un desen animat, pentru că avem nevoie de un moment să respirăm. Și, inevitabil, vine și sentimentul de vină: „Oare fac destul pentru el/ea în vacanța asta?”
Partea amuzantă (sau tristă, depinde cum o privești) este că atunci când eram noi mici, părinții nu se frământau dacă vacanța noastră era „plină de experiențe memorabile”. Experiențele veneau de la sine: ne inventam jocuri, transformam un băț în sabie, o cutie în casă pentru păpuși.
Acum, copilăria s-a mutat mai mult între patru pereți. Strada nu mai e „a copiilor”, ci a mașinilor. Iar părinții sunt cei care trebuie să înlocuiască toată aventura de afară cu activități în interior. E obositor. Și normal că e greu.
Adevărul este că vacanța copiilor de azi e mai mult și vacanța… părinților. Și cum noi nu prea avem vacanță, se simte ca o combinație de maraton și joc de strategie.
Poate de asta ne este atât de greu: pentru că încercăm să facem ca vacanța lor să semene cu a noastră, dar fără să avem libertatea și contextul pe care îl aveam atunci.
Și poate soluția nu e să le umplem fiecare minut cu activități. Poate e suficient să le dăm libertatea de a se plictisi, pentru că de acolo vine creativitatea. Exact ca pe vremuri.
Citește și„Nu am bani de vacanță cu copilul meu. Și m-am săturat să mă simt vinovată.”
