Despre mine v-am zis de multe ori că-s bleagă. Dar bleagă rău, am descris aici cât sunt de bleagă – Nu-s cu nasul pe sus, sunt doar puțin bleagă . Pe scurt, eu abia reușesc să scot două vorbe gâtuite în public. Am avut momente când am evitat oameni cu care mi-aș fi dorit să schimb măcar două vorbe, doar pentru că nu am știut ce să le zic și nu am fost în stare să socializez. Eu pot să scot pe gură cele mai mari inepții tocmai din teama exagerată de a nu fi ridicolă, de a nu greși Eu tac când trebuie să vorbesc și vorbesc fix când trebuie să tac din cauza puhoiului de emoții care îmi inundă creierul.
Am mai spus toate astea, nu e nimic nou. Și tocmai pentru că eu am suferit și sufăr în continuare foarte mult din acest motiv, din cauză că-s bleagă adică, una dintre cele mai mari dorințe pe care le-am avut și le am pentru copilul meu este să nu fie ca mine. Dar deloc. Mereu mi-a fost teamă să nu-i transmit felul meu de a fi. Pentru că știm cu toții cât de mult ne copiază copiii, cât de mult sunt reflexia noastră. Așadar, chiar dacă am simțit că mi-e jenă, teamă, rușine, am mers înainte. De fiecare dată am încurajat-o să spună ce are de spus, mereu am susținut-o dacă a greșit. Când am văzut-o că se sfiește, am avut grijă să fiu lângă ea.
(...)
