Lumea dulce a copilăriei din comunism era mică și rară. Câteva produse, găsite cu noroc, prețuite cu totul altfel decât sunt prețuite azi dulciurile pe care le pui în coșul de cumpărături fără să te gândești de două ori.
Un baton de ROM costă azi câțiva lei și îl iei fără să te gândești de două ori. Acum 40 de ani, același baton era un eveniment. Îl împărțeai. Îl savurai încet. Îl mâncai bucățică cu bucățică, ca să țină mai mult.
Asta e diferența dintre două copilării și merită povestită.
ROM — batonul cu tricolor
Lansat în 1964 de Întreprinderea de Produse Zaharoase București, ROM a fost primul baton de ciocolată produs vreodată în România. Cremă cu aromă de rom, învelită în ciocolată amăruie, cu cuvântul „București" ștanțat pe baton și tricolorul pe ambalaj. Cântărea 30 de grame și costa 1,80 lei.
În anii '80, când penuria alimentară devenise ceva obișnuit, ciocolata era un lux real. ROM nu se găsea întotdeauna. Când se găsea, se cumpăra câte se putea. Copiii îl primeau la ocazii speciale — sau, dacă aveau noroc, ca recompensă după o zi grea de școală.
Astăzi, ROM se vinde cu aceeași rețetă din 1964. E unul dintre puținele lucruri din România comunistă care a supraviețuit neschimbat. Poate de aceea, când un copil de 8 ani gustă pentru prima oară un ROM și zice „e bun, dar ciudat", părintele lui simte ceva greu de explicat — un amestec de nostalgie, mândrie și un pic de tristețe că nu mai e același lucru să-l mănânci.
Eugenia — biscuitele de 65 de bani care era mai mult decât un desert
Dacă ROM era ciocolată și ciocolata era lux, Eugenia era ceva mai democratic. Doi biscuiți cu cremă de cacao, fabricați la Constanța, la Întreprinderea de Morărit și Panificație Dobrogea, dintr-un timp ce se pierde undeva la sfârșitul anilor '40. Un pachet cu două bucăți costa 65 de bani — cam cât o cutie de chibrituri.
Eugenia era gustarea din ghiozdan. Era desertul de la masa de prânz. Era ceea ce primeai când nu era altceva. Și era suficient — nu pentru că nu îți doreai mai mult, ci pentru că nu știai că există mai mult.
Un lucru pe care mai nimeni nu îl știe: uneori, la mijlocul biscuitelui găseai cremă galbenă în loc de cea maronie de cacao. Nu era un sortiment nou — era pur și simplu o substituire de ingrediente cauzată de lipsurile din fabrici. Copiii din acei ani au transformat surpriza asta neplăcută într-un semn de noroc.
Eugenia există și azi, produsă de Dobrogea Grup din Constanța, care a înregistrat marca la OSIM în 1997. E mai bună ca niciodată, tehnic vorbind. Dar cei care au mâncat-o pe vremuri jură că nu mai e la fel.
Napolitanele — „patru la leu" și fericirea lor simplă
Napolitanele se vindeau vrac, la alimentară, câte patru la un leu. Nu aveau un nume anume. Erau pur și simplu napolitane — foi crocante cu cremă, tăiate în dreptunghiuri mici. Le luai într-o pungă de hârtie, le numărai acasă și le mâncai una câte una, cu grijă, ca să nu se sfărâme.
Existau și napolitane ambalate — „Dănuț", de exemplu — dar cele vrac erau cele mai accesibile. Și cumva, tocmai faptul că le cântăreai în palme înainte să le mănânci le făcea mai prețioase.
Măgura — prima prăjitură ambalată din România
În 1979, aceeași fabrică de stat din București care lansase ROM a scos pe piață ceva nou: Măgura. Prima prăjitură ambalată din România — un biscuite glazurat cu ciocolată, de 35 de grame.
Era un lux mic și accesibil în același timp. Nu era tort de cofetărie, nu era bombonieră de Crăciun — era ceva ce puteai pune în buzunarul de la haină și mânca pe drum spre școală, dacă aveai noroc să o găsești și să ai cei 2 lei necesari.
Măgura există și azi, în portofoliul Kandia Dulce. Rețeta e aproximativ aceeași. Dacă vrei să le dai copiilor tăi o mică lecție de istorie cu gust de ciocolată, e cel mai simplu experiment pe care îl poți face.
Bomboanele CIP — micile drajeuri colorate
Mici, rotunde, cu un strat exterior crocant în toate culorile curcubeului și o miez aromat — bomboanele CIP erau prezente în orice pachet de Moș Crăciun și în orice geantă de bunic. Nu erau o raritate, dar nici nu le găseai oricând și oriunde.
Aveau ceva magic în ele: tocmai că erau colorate și mici și arătau bine îți dădeau senzația că primești ceva special, chiar dacă erau bomboane simple. Într-o lume în care rafturile magazinelor arătau deseori deprimant, culoarea conta enorm.
Bomboanele CIP au dispărut după '90, apoi au reapărut. Sunt din nou pe raft în unele supermarketuri. Dacă le găsești, cumpără un punguleț și pune-l în fața copilului tău. Reacția lui va fi interesantă — și a ta la fel.
Înghețata Polar — vara românilor
Vara nu însemna Magnum. Vara însemna Polar — înghețata ambalată ca untul, într-o folie dreptunghiulară albă și albastră, vândută la gherete sau la alimentară. Venea în câteva variante: cacao, vanilie, fistic. Nu era cremoasă ca înghețatele de azi. Era mai densă, mai tare, mai... comunistă.
Dar în căldura lui iulie, fără aer condiționat, fără mall, cu un singur canal TV care se oprea la 8 seara, o Polar era exact ce trebuia.
Și înghețata Polar a revenit pe piață în ultimii ani. Gustul nu e identic cu ce țin minte părinții — cum ar putea fi? — dar ambalajul e același și asta e suficient pentru un val de nostalgie.
Rahatul, halvița și glucoza — dulciurile pe care nu le mai vrea nimeni (greșit)
Există o categorie de dulciuri din comunism pe care copiii de azi le privesc cu suspiciune: rahatul, halvița și tableta de glucoză. Și totuși, pentru generația crescută în anii '70-'80, toate trei aveau farmecul lor.
Rahatul — gelatinos, pudrat cu zahăr, tăiat în cubulețe — era desert mai ales în familiile cu venituri mai modeste. Halvița — din susan sau floarea-soarelui — era dulcea consistentă pe care o găseai mereu. Iar tableta de glucoză, acea „ciocolată albă" mai degrabă medicinală ca gust, era pentru mulți copii cel mai aproape lucru de ciocolată adevărată în perioadele când ciocolata adevărată nu se găsea.
Niciunul nu e glamuros. Toți trei spun ceva adevărat despre cum arăta o copilărie în care nimic nu era garantat, dar bucuriile mici existau mereu.
Salamul de biscuiți — desertul făcut acasă
Nu orice dulce venea din fabrică. În multe case, desertul se făcea din ce era: biscuiți rupți, margarină, zahăr, cacao, puțin rom și, dacă aveai noroc, niște rahat. Se amestecau, se rulau în folie alimentară și se dădeau la frigider. Ieșea salamul de biscuiți — un sul maro, feliat ca un cârnăciorul, servit cu mândrie la masa de duminică sau de sărbători.
Nu era o rețetă de lux. Era o rețetă de ingeniozitate. Și gustul lui — dens, dulce-amărui, cu textura inegală a biscuiților — e unul dintre cele mai puternice gusturi-amintire pe care le poartă mulți adulți de azi.
Dacă vrei să faci o conexiune autentică cu copilul tău despre ce înseamnă „vremurile de altădată", salamul de biscuiți e cel mai bun pod. Rețeta e simplă, ingredientele sunt ieftine, iar povestea pe care o poți spune în timp ce îl faceți împreună valorează mai mult decât orice dulce din supermarket.
Ce le poți spune copiilor tăi
Nu trebuie să idealizezi. Penuria era reală, lipsurile erau reale, iar copiii de atunci nu știau că le lipsea ceva doar pentru că nu aveau termen de comparație. Asta nu înseamnă că vremurile acelea erau mai bune, înseamnă că bucuriile mici aveau o greutate diferită.
Un ROM împărțit în patru, o Eugenie găsită în fundul ghiozdanului, o înghețată Polar pe o bancă din parc - astea nu erau momente banale. Erau momente.
Poate că asta e cea mai frumoasă lecție pe care o pot preda aceste dulciuri: că valoarea unui lucru nu stă în cât de ușor îl obții, ci în ce simți când îl ai în mână.
