Ei bine, dragul meu, tu într-o zi vei pleca. Da, exact așa. O să-ți iei haina din cuier care va fi atât de lungă la mâneci de n-o să-mi vină să cred. N-o să-mi vină să cred cum de la o cămășuță pentru 52 de centimetri de vietate, ai ajuns aici.
Gata, mama, plec.
Eu o să stau puțin pe loc, o să-mi strâng fusta între pumni, ca să mă adun și nu o să mai am curaj să-ți spun nimic. Așa că poate îți voi scrie. Poate îți voi furișa vreun bilet pe care ți-l voi pune bine printre mâncare și bagaje sau poate în buzunarul hainei tale. Haina ta cea lungă-n mâneci, haina ta ajunsă acum cât a lui tată-tău.
Dragul meu copil,
TRISTEȚEA. Cred că de ea vei da adesea. E un fel de doamnă cu ochi albaștri. Vine când ți-e dor, când descurajat te simți, când ochii nu mai pot să țină-n ei.
(...)
Citește mai mult pe miculmarc.ro
