Nu te mai maimuțări așa, ești copil mare, nu mai ești bebe! Nu mai plânge, e rușine! Ar trebui să îți faci ordine singur, nu mai ești copil mic să stau eu după tine. Cum adică ai obosit? Ești mare, asta trebuie să faci acum, școală, lecții, ai responsabilități, cât o să mai vrei să te joci? Ai crescut, acceptă asta!
Sună cunoscute replicile astea? Recunosc, ultima îmi mai scapă și mie. Nu chiar în forma asta, dar mă trezesc de multe ori gândindu-mă că, la 10 ani, Ana e un copil mare și ar trebui să se raporteze altfel la lume, la viață. Când îmi trece supărarea, cauzată de cele mai multe ori de problemele școlare, îmi dau seama că am niște pretenții absurde.
Apoi mă gândesc, totuși, când e un copil mare și ce înțelegem prin mare?
Noi, adulții avem pretenții de la ei în toate etapele de dezvoltare și îi cam grăbim la toate vârstele.
Am întrebat-o pe Lavinia Sîrboiu ,psiholog in formare, emotional coach, consilier parental, care este de fapt adevărul și când este mare un copil, din punctul de vedere al dezvoltării cognitive și emoționale.
Părinții se așteaptă mereu de la copii să facă diverse lucruri, conform cu vârsta lor biologică. Cât de importantă este vârsta emoțională a unui copil și cât este de diferită față de cea biologică?
Noi, părintii zilelor noastre, suntem foștii copii perfecți ai părinților noștri. Și, oricât ne-am strădui noi, folosim aceleași tipare parentale cu care am fost noi crescuți. Fără să se simtă văzuți sau auziți, fără să simtă că părintele ține cont de nevoile sale, copilul trebuie să fie la nivelul așteptărilor părintelui său. Pentru că, doar așa, părintele se validează pe sine în rolul de părinte.
