Am stat cu această decizie în cap vreo șase luni. Am vizitat școli private, am citit recenzii, am vorbit cu alte mame, am făcut calcule. Și la final am ales școala de stat din cartier. Nu din lipsă de opțiuni, ci dintr-o convingere care s-a conturat încet, din bucățele de realitate pe care le-am adunat în timp.
Vreau să fiu sinceră: nu e o decizie pe care o recomand tuturor. E decizia mea, pentru copilul meu, în contextul familiei mele. Dar cred că merită spusă cu voce tare, mai ales că trăim într-o lume în care "privat" a ajuns să sune aproape automat a "mai bun".
Viața nu e un mediu controlat
Primul lucru la care m-am gândit serios a fost asta: ce fel de lume o să întâlnească copilul meu după școală? Una diversă, uneori nedreaptă, cu oameni din toate mediile. Și mi-am dat seama că vreau să înveți să navigheze în ea de mic, nu să descopere brusc la 18 ani că există și altceva în afara bulei în care a crescut.
La școala de stat din cartierul nostru sunt copii din familii foarte diferite. Unii au tot ce le trebuie, alții au mai puțin. Și asta, în ochii mei, e o lecție pe care nu o găsești în niciun manual.
Calitatea vine din oameni, nu din clădire
Am vizitat câteva școli private cu săli de sport impecabile, table smart și branding frumos pe site. Și am vizitat școala de stat unde am ales să-l înscriu. Acolo am dat peste o învățătoare care vorbea despre copii cu o căldură pe care nu o poți preda la niciun curs de formare. Mi-a povestit cum a adaptat programa pentru un copil cu dificultăți de învățare. Mi-a arătat cu mândrie un proiect de grup făcut din materiale reciclate.
Clădirea nu era cea mai nouă. Dar omul era excepțional. Și copilul meu petrece opt ore pe zi cu omul, nu cu clădirea.
Implicarea mea nu o să o înlocuiască nicio taxă
Am realizat la un moment dat că o parte din dorința de a alege privatul venea dintr-o nevoie de a delega responsabilitatea. Dacă plătesc mult, cineva altcineva se ocupă. Dar nu funcționează așa. Indiferent de școală, eu rămân primul educator al copilului meu. Citim împreună, vorbim despre ce s-a întâmplat azi, îl ajut să proceseze ce trăiește.
Banii pe care nu îi duc la privat merg spre altceva: cărți, tabere, cursuri de dans, o vacanță în care descoperim împreună cum arată o altă țară. Experiențe pe care le trăim împreună și care, sunt convinsă, contează mult mai mult pe termen lung.
Și da, am acceptat că nu va fi perfect
Vor fi momente grele. Poate un profesor care nu e potrivit într-un an. Poate o situație de bullying pe care o gestionăm împreună. Poate un colectiv mai complicat. Dar aceste lucruri există și la privat, mai discret poate, mai bine ambalat, dar există.
Prefer să fiu acolo, prezentă și implicată, decât să cred că am plătit ca cineva altcineva să rezolve tot.
Decizia asta nu e despre bani și nu e despre orgoliu. E despre ce cred eu că îl va pregăti cel mai bine pentru viața pe care o va trăi el, nu viața pe care mi-aș dori-o eu pentru el.
Și dacă mă întrebi acum dacă am dubii, îți spun sincer: da, uneori. Dar dubiile fac parte din parenting. Certitudinile absolute, mai puțin.
