În ultimii douăzeci de ani, parentingul modern s-a construit pe o intenție legitimă: renunțarea la autoritarism și crearea unei relații mai empatice cu copilul. Manualele, cursurile, grupurile online și discursul public au împins părinții spre un model afectiv, centrat pe nevoile emoționale ale copilului. Însă această schimbare, oricât de bine intenționată, a produs un paradox tot mai vizibil în psihologia copilului: acolo unde regulile au fost înlocuite aproape exclusiv cu înțelegere, unde disconfortul este eliminat înainte să fie trăit, apar tot mai des copii anxioși, fragili în fața frustrării și dependenti de confirmarea adultului.
Fenomenul nu provine din „prea multă iubire”, ci din modul în care relația părinte–copil este organizată. Psihologia dezvoltării arată că anxietatea cronică în copilărie apare cel mai des în contexte în care copilul nu înțelege limitele, nu găsește predictibilitate în reacțiile adultului și nu are ocazia să experimenteze autonom rezolvarea disconfortului.
1. Confuzia între sensibilitate și absența limitelor
Parentingul modern pune accent pe conectare, lucru necesar și sănătos. Problema apare atunci când empatia este echivalată cu evitarea oricărei supărări a copilului.
Copiii crescuți într-un mediu în care adultul intervine constant să stingă emoțiile neplăcute — frustrare, eșec, tristețe — învață două lucruri:
– că disconfortul este intolerabil;
– că nu au capacitatea să-l gestioneze singuri.
Din perspectiva neurodezvoltării, intoleranța la frustrare este una dintre cele mai solide baze ale anxietății. Copilul nu devine mai sigur prin evitarea conflictului, ci mai dependent de adult pentru reglare emoțională.
2. Supraexplicarea și hiperprezența părintelui
Un alt element specific parentingului contemporan este hiperexplicarea. Părintele simte nevoia să contextualizeze, să justifice, să ofere permanent o rațiune pentru orice limită.
Pentru copil, însă, prea multe explicații în situații care cer simplitate — somn, masă, plecat la grădiniță, rutina de seară — creează un mediu imprevizibil.
Previzibilitatea, nu persuasiunea, reglează anxietatea. Copiii nu au nevoie de argumente sofisticate, ci de consecvență. În lipsa ei, mesajul transmis este că regulile sunt negociabile, iar lumea este un spațiu haotic, în care controlul îi aparține copilului — lucru psihologic imposibil de dus.
3. Copilul plasat în centrul universului familial
Societatea a trecut rapid de la formula „copilul trebuie să se adapteze familiei” la formula „familia se adaptează total copilului”.
Această inversare, atunci când devine rigidă, predă copilului o poziție de putere pentru care nu este pregătit cognitiv și emoțional.
Rezultatul documentat în studii de psihologie familială:
– copii hiper-responsabilizați afectiv;
– anxietate de performanță;
– dificultatea de a tolera „nu”-ul;
– teama de a dezamăgi mediul care gravitează exclusiv în jurul lor.
Copiii nu au nevoie să fie centrul absolut al familiei, ci membri ai ei, într-un sistem predictibil și structurat.
Citește și Reziliența socială la grădiniță: cum se formează, de fapt, capacitatea copilului de a negocia, a refuza și a împărți
4. Teama părinților de a fi „prea duri” duce la absența funcției de ghidaj
Mulți părinți moderni, mai ales cei crescuți în medii autoritare, se tem să nu repete modelul. Astfel, evită limite, evită conflictele și ezită să formuleze cerințe ferme.
Însă lipsa ghidajului creează alt tip de insecuritate: copilul nu știe unde se termină spațiul său și unde începe al celorlalți.
Cercetările arată că regulile ferme, comunicate calm, reduc anxietatea infantilă tocmai pentru că oferă cadrul în care copilul poate explora. Un adult care nu își asumă poziția de ghid înaintează copilului un mesaj periculos: „descurcă-te singur”. Iar autonomia fără fundalul siguranței generează nesiguranță, nu independență.
5. Eliminarea disconfortului în locul construirii toleranței la disconfort
O trăsătură distinctă a parentingului modern este tendința de a elimina rapid orice sursă de disconfort: copilul se plictisește — vin imediat activitățile; se frustrează — părintele intervine; se teme — părintele rezolvă.
Această „optimizare” continuă a experienței copilului îl privează tocmai de mecanismele care construiesc competențe:
– amânarea recompensei;
– reglarea în situații frustrante;
– suportarea greșelilor;
– capacitatea de a cere și a primi ajutor într-un mod adecvat.
Copiii protejați într-un mod excesiv nu se simt mai în siguranță. Se simt mai vulnerabili, pentru că lumea reală nu funcționează după logica intervențiilor imediate.
Citește și De ce nu mai putem educa „ca pe vremuri” – și de ce e bine că nu mai putem
6. De ce apar anxietatea și dependența emoțională
Un copil devine anxios atunci când mediul îi oferă simultan două lucruri contradictorii:
– libertate excesivă fără limite clare;
– sprijin emoțional excesiv fără responsabilizare.
Din combinația acesteia apare profilul copilului anxios din familiile moderne:
– sensibil, dar instabil;
– afectuos, dar dependent;
– inteligent, dar nesigur;
– creativ, dar temător în contexte noi.
Nu sensibilitatea este problema — ci lipsa cadrului predictibil în care copilul să poată integra emoțiile.
Parentingul modern a adus în mod justificat empatie, conectare și o atenție sporită pentru nevoile emoționale ale copilului. Dar atunci când aceste principii sunt aplicate fără structură, fără limite și fără o funcție parentală clară, ele generează exact opusul intenției inițiale: copii anxioși, suprastimulați, dependenți de adult, nesiguri pe propriile resurse.
Echilibrul nu stă în întoarcerea la autoritarism, ci în recâștigarea funcției parentale fundamentale: adultul este figura care conține, ghidează și oferă predictibilitate; copilul explorează, greșește, se frustrează și crește.
Citește și Ce înseamnă să creștem băieți în zilele noastre. Între blândețe și forță, între vulnerabilitate și asumare
