Reziliența socială la vârsta de grădiniță nu apare din „lecții despre bunătate”, ci din contact repetat cu situații reale în care copilul trebuie să se poziționeze: să ia decizii, să gestioneze refuzuri, să tolereze frustrarea și să citească reacțiile celorlalți. Nu există „formule rapide”, ci doar maturizare treptată a limbajului, a controlului emoțional și a capacității de a anticipa consecințe.
Negocierea: rezultat al dezvoltării executive, nu al „educației frumoase”
Copilul poate negocia abia când reușește să țină în minte două perspective: ce vrea el și ce vrea celălalt. La 3 ani, încă funcționează pe impuls și pe dorință imediată; la 5–6 ani apare abilitatea de a formula contraoferte. Negocierea nu este „abilitate socială”, ci o formă de funcționare cognitivă: inhibiție, planificare, limbaj suficient de precis. Adulții greșesc când transformă negocierea în morală. Nu e vorba despre „a fi drăguț”, ci despre capacitatea copilului de a regla distanța dintre dorință și rezultat.
Refuzul: indicator de structură internă, nu de obrăznicie
Refuzul sănătos arată că un copil are un simț al limitelor și că poate diferenția „ce vreau” de „ce vrea celălalt”. Copiii care nu pot refuza sunt adesea cei care nu simt că li se respectă deciziile acasă sau care au fost supra-reglați. La polul opus, refuzurile explozive apar atunci când copilul nu are suficient limbaj pentru a-și proteja spațiul. Reziliența socială înseamnă exact asta: să poți spune „nu” fără panică, rușine sau agresivitate. Este un produs al siguranței interne, nu al „educației perfecte”.
Împărțirea: comportament ce vine târziu, odată cu înțelegerea reciprocității
Mitul „copilului care trebuie să împartă orice” creează probleme reale. Împărțirea apare când copilul pricepe ideea de reciprocitate: „dacă dau acum, primesc altă dată”. Sub 4 ani, împărțirea spontană e rară, nu pentru că ar fi copilul egoist, ci pentru că percepe obiectul ca extensie a propriei persoane. La 5–6 ani, înțelege tranzacția socială și poate calcula beneficiul relației. Forțarea împărțirii nu produce generozitate, ci conformism și anxietate socială.
Ce susține, concret, reziliența socială
Nu discursurile despre empatie, ci trei mecanisme clare:
– experiența directă a conflictului, nu evitarea lui;
– posibilitatea de a repara, nu pedeapsa;
– accesul la limbaj adecvat, nu „scuze” și „împacă-te” mecanic.
Copilul devine rezilient social când are unde testa: își apără jucăria, refuză, cedează, negociază, vede cum reacționează ceilalți. Fără acest ciclu repetat, rămâne vulnerabil: fie prea supus, fie prea rigid.
Rolul adultului: cadru, nu antrenor
Adultul nu instruiește copilul („spune așa, fă așa”), ci creează condițiile pentru ca interacțiunile să poată avea loc fără să degenereze. Intervine doar pentru a menține siguranța și pentru a traduce situația într-un limbaj accesibil copilului. Fără coregrafie morală, fără să rezolve conflictul în locul lui.
Reziliența socială nu este un „skill” de predat, ci rezultatul confruntării repetate cu diferențe de dorințe, ritmuri și limite. Când copilul învață să-și păstreze poziția, să ajusteze, să renunțe sau să insiste în funcție de context, atunci poate funcționa într-un grup fără să fie copleșit.
Citește și De ce nu ar trebui să insistăm în a ne învăța copiii mici să împartă
