În anii de grădiniță se formează primele reprezentări solide ale copilului despre sine: cât poate, cât valorează, dacă merită să fie ascultat, dacă vocea lui contează. În această etapă, dezvoltarea imaginii de sine nu depinde de mari discursuri motivaționale, ci de micro-interacțiuni zilnice. Unele dintre ele par inofensive, dar au efect de eroziune lentă asupra autoreprezentării. Psihologia dezvoltării vorbește des despre „internalizări timpurii”: copilul nu înregistrează doar mesajul, ci îl transformă în concluzie despre el.
Mai jos: trei comportamente frecvente ale adulților care fragilizează încrederea în sine a copilului preșcolar.
1. Corectarea excesivă a fiecărei greșeli
La această vârstă, greșeala este parte structurală din învățare. Când adultul intervine non-stop — „nu așa”, „ai greșit iar”, „uite, îți arăt eu cum se face” — copilul internalizează ideea că inițiativa lui e greșită înainte să existe. Nu mai testează, nu mai explorează, nu mai riscă. Literatura de specialitate descrie asta ca inhibarea comportamentului explorator, o componentă esențială a autonomiei.
Corectarea sistematică nu îl face pe copil mai precis, ci mai dependent. Îl blochează într-o vigilență defensivă: „mai bine nu încerc, că sigur o să apară o observație”. Rezultatul direct: scade autoeficacitatea — adică percepția că poate finaliza o sarcină prin forțe proprii.
2. Lăudarea în forme globale („ești perfect”, „ești cel mai bun”)
Pare pozitiv, dar mesajul general și absolut creează două probleme:
-
Nu e ancorat în comportament real.
-
Nu oferă copilului criterii pentru a-și evalua singur progresul.
Psihologia motivațională diferențiază între lauda de competență (orientată spre comportament) și lauda globală (orientată spre identitate). Prima dezvoltă încrederea funcțională — „știu să fac asta pentru că am exersat”. A doua creează fragilitate, pentru că orice eșec devine o prăbușire a identității.
Copilul lăudat excesiv și vag devine anxios în fața provocărilor și evită sarcinile în care nu poate străluci rapid. Încrederea lui în sine devine dependentă de validare externă, nu de cunoașterea propriilor resurse.
3. Rezolvarea automată a oricărei situații în locul copilului
Preșcolarul nu are nevoie să fie „salvat” constant. Când adultul intervine imediat — leagă șireturile, aduce jucăria de pe raft, rezolvă conflictul, organizează, repară, explică în locul lui — copilul învață un mesaj simplu: „nu mă descurc fără altcineva”.
În teorie, adultul vrea să ajute; în practică, îi confiscă șansa de a experimenta frustrarea moderată, perseverența, soluționarea conflictelor. Toate sunt nuclee ale rezilienței.
Psihologia dezvoltării arată că autonomia nu se formează prin explicații, ci prin micro-experiențe de reușită: copilul trebuie să vadă efectul acțiunilor proprii, nu doar reacția adultului. Dacă aceste experiențe lipsesc, apare dependența învățată și, implicit, scăderea încrederii în propriile capacități.
În esență
Încrederea în sine a copilului preșcolar nu se rupe brusc, ci se tocește lent prin interacțiuni mărunte, repetate zilnic. Corectarea excesivă, lauda globală și supra-protecția creează același teren: copilul nu învață cine este el, ci ce așteaptă adultul de la el. Iar o identitate construită în funcție de reacțiile altora este structural instabilă.
Citește și Încrederea în sine începe acasă: Cum modelează părinții viitorul copilului
