Sari la conținut

Poate își va aminti asta…

Iulia a avut niște cursuri ieri, așa că l-am luat pe Mark și am fost să vedem Lungul drum al unui câine către casă, un film foarte frumos în simplitatea sa, o pledoarie pentru a lua un câine acasă, dacă ai copii. Filmul are niște momente foarte emoționante, sau cel puțin așa ni s-a părut nouă, lui Mark și mie, căci amândoi am lăcrimat pe alocuri. La final, când s-au aprins luminile și ceilalți spectatori au început să iasă, iar copiii mai mici continuau să își întrebe părinții una, alta, Mark s-a ridicat de pe scaunul lui și a venit, s-a așezat la mine în brațe și m-a îmbrățișat. Și am stat acolo, în public, în acea îmbrățișare, câteva zeci de secunde bune, un tată și băiatul său deja nu foarte mic, la 7 ani și 9 luni. Am stat așa fix cât a avut el nevoie, fără să încerc să întrerup momentul cu tot felul de comentarii, glume proaste sau mai știu eu ce alte tertipuri pe care le folosim de obicei când vrem să ieșim dintr-o situație emoționantă. Am stat acolo, bucuros că băiatul meu mai are nevoie de mine și de îmbrățișarea mea, căci dacă i-am făcut o promisiune lui Mark ( și maică-sa, și eu), aceea a fost că vom fi acolo, lângă și pentru el, ori de câte ori va avea nevoie și indiferent pentru ce ar avea nevoie.

Dar am mai stat acolo și pentru un motiv cât se poate de egoist: am stat sperând că poate, cine știe, între amintirile care-l vor însoți toată viața lui de adult și despre care poate va povesti va fi și aceasta: când tac-su l-a ținut în brațe la finalul unui film pentru că el era atât de emoționat și știa că acolo este locul în care se poate liniști.

(...)

Citește mai mult pe celmaibuntata.ro

Sursa foto: Pexels

Articole relationate
Comentarii facebook
Comentarii
    Trimite un comentariu
    Sunt tătic necenzurat
    Abonează-te la newsletter

    Caloria.ro

    Înscrie-te în comunitatea mămicilor generoase!