Mă dau jos din pat cu greu după a nu mai știu câta noapte de somn puțin și agitat, îmi pun o cană de cafea și mă uit în jur. Copila e plecată în vacanță, mama o îngrijește pe bunica bolnavă, prietenii sunt la serviciu sau în vacanță, până la ședința de terapie mai am ceva zile. Sunt singură și încă nu știu ce să fac cu asta. Lacrimile încep să îmi curgă necontrolat. Caut în jur o prezență, dar în afară de pisică, buimacă și ea de schimbările prin care a tot trecut, nu e nimeni. Îmi aud plânsul și caut să ascult dincolo de el.
Cine sunt eu când toți din jur pleacă? Cine sunt eu fără rolurile mele?
Ce s-ar întâmpla dacă într-o zi omul alături de care te-ai visat îmbătrânind ar veni și ți-ar spune că nu mai merge și e cazul să vă vedeți de drumuri separat? Sau dacă ai face tu asta, oricât ți-ar fi de greu? Ce-ar fi dacă ai rămâne peste noapte fără jobul la care mergi de ani de zile, fără colegi, fără programul previzibil pe care îl urmezi cu conștiinciozitate, fără micile discuții de la cafea și bârfe din pauza de masă? Ce-o să se întâmple când îți cresc copiii și încep să te solicite tot mai puțin, să plece tot mai des singuri și la un moment dat să își ia zborul cu totul? Teoretic, toți știm că oricare din situațiile astea se pot întâmpla, ba unele chiar se întâmplă garantat. Tot teoretic spunem și că suntem pregătiți.
