„Sunt grasă.” „Sunt urât.” „Toate fetele din clasă arată mai bine decât mine.” Sunt afirmații pe care un copil le poate face aparent din senin, în timp ce se privește în oglindă, își alege hainele pentru școală sau se uită la o fotografie cu prietenii. Pentru un părinte, primul impuls este să îl contrazică și să îl asigure că este frumos exact așa cum este. Numai că, deși vine din iubire și din dorința de a-l liniști, acest răspuns nu ajunge întotdeauna la ceea ce copilul încearcă, de fapt, să transmită.
Nemulțumirea față de propriul corp poate apărea încă din primii ani de școală și se poate accentua în preadolescență și adolescență, când schimbările fizice, comparațiile cu ceilalți și nevoia de acceptare devin tot mai importante. Uneori, o singură remarcă făcută de un coleg poate schimba felul în care copilul se privește, iar alteori nesiguranța se construiește treptat, din comparații și mesaje pe care adulții nici măcar nu le observă.
Tocmai de aceea, atunci când copilul spune că este urât sau gras, cel mai important lucru nu este să îl convingem imediat că se înșală, ci să înțelegem ce anume l-a făcut să se privească astfel.
De ce încep copiii să fie nemulțumiți de felul în care arată?
Copiii devin conștienți de diferențele fizice dintre oameni mai devreme decât ne-am imagina. Încă din primii ani de școală, pot observa cine este mai înalt, cine este mai slab, cine poartă anumite haine sau cine primește complimente pentru aspectul fizic. Iar dacă aceste diferențe sunt însoțite de tachinări sau comentarii răutăcioase, ele pot deveni surse de nesiguranță.
Pe măsură ce se apropie de pubertate, lucrurile se complică, deoarece corpul începe să se schimbe într-un ritm diferit de la un copil la altul. Unii cresc mai repede, alții intră mai târziu în pubertate, iar diferențele devin tot mai vizibile tocmai într-o perioadă în care părerea colegilor și apartenența la grup capătă o importanță tot mai mare.
Aceste preocupări apar într-o etapă marcată și de transformări emoționale și sociale, despre care poți citi mai multe în articolul despre schimbările importante prin care trec copiii între 10 și 12 ani.
La toate acestea se adaugă imaginile de pe rețelele sociale, filtrele și standardele de frumusețe care pot crea impresia că există un anumit fel în care ar trebui să arate pentru a fi apreciat. Iar atunci când realitatea din oglindă nu seamănă cu imaginile pe care le vede zilnic, copilul poate începe să creadă că problema este la el.
Nu te grăbi să îi spui „Nu e adevărat, ești foarte frumos!”
Când copilul spune că este urât, este firesc să vrei să îl liniștești și să îi amintești cât de frumos îl vezi tu. Totuși, dacă răspunsul vine imediat, înainte să afli ce s-a întâmplat, există riscul să treci peste emoția pe care încearcă să o exprime.
Poate că un coleg a râs de aspectul lui fizic, poate că a fost exclus dintr-un grup sau poate că începe să observe schimbări ale propriului corp pe care nu știe încă să le înțeleagă. În astfel de momente, copilul nu caută neapărat o confirmare că este frumos, ci un adult în fața căruia să poată vorbi despre ceea ce îl doare.
În loc să îl contrazici, poți încerca să îi spui: „Îmi pare rău că te simți așa. Vrei să-mi povestești ce te-a făcut să te gândești la asta?” sau „Ai început să te simți așa de ceva vreme ori s-a întâmplat ceva astăzi?”
Prin aceste întrebări nu îi confirmi convingerea că este urât, ci îi arăți că ceea ce simte este important și că nu trebuie să își ascundă nesiguranțele de teamă că vor fi minimalizate.
Evită să transformi greutatea într-o problemă de valoare personală
Atunci când un copil spune că este gras, discuția poate aluneca foarte ușor spre alimentație, sport sau ideea că ar trebui să își schimbe corpul. Chiar și atunci când părintele este preocupat de sănătatea lui, este important ca această îngrijorare să nu se transforme într-un mesaj despre felul în care copilul ar trebui să arate pentru a fi acceptat.
Replici precum „Dacă ai mânca mai puține dulciuri, ai slăbi” sau „Ar trebui să faci mai mult sport” pot întări convingerea că aspectul său fizic reprezintă o problemă pe care trebuie să o rezolve.
Un răspuns mai potrivit ar fi: „Corpurile oamenilor sunt diferite și se schimbă foarte mult pe măsură ce creștem. Felul în care arăți sau cât cântărești nu spune nimic despre cât valorezi ca persoană.”
Dacă există o îngrijorare reală legată de greutate sau de dezvoltarea fizică, aceasta poate fi discutată cu medicul pediatru, fără diete restrictive impuse copilului și fără comentarii care să îl facă să se simtă rușinat de propriul corp.
De altfel, în articolul despre cum le vorbim adolescenților despre greutate fără să îi rănim, explicăm de ce este important ca discuțiile despre sănătate să nu fie reduse la kilograme sau la aspectul fizic.
Nu îl compara cu alți copii, nici măcar atunci când vrei să îl încurajezi
Uneori, părinții încearcă să își liniștească copilul spunându-i că este mai slab decât un coleg, mai înalt decât altul sau că arată mult mai bine decât își imaginează. Deși intenția este una bună, astfel de comparații îi pot transmite că aspectul fizic trebuie evaluat permanent în raport cu ceilalți.
Iar dacă astăzi se simte mai bine pentru că este mai slab sau mai înalt decât cineva, mâine poate întâlni un alt copil cu care să se compare și să ajungă din nou la concluzia că nu este suficient de bun.
În loc să îi oferi argumente pentru care ar câștiga o comparație, ajută-l să înțeleagă că nu trebuie să concureze cu nimeni pentru a se simți bine în propriul corp. Mai ales în perioada pubertății, când diferențele de dezvoltare pot fi foarte mari, este important să știe că fiecare copil crește și se schimbă în propriul ritm.
Ai grijă și la felul în care vorbești despre propriul corp
Copiii nu învață doar din ceea ce le spunem direct, ci și din felul în care ne aud vorbind despre noi înșine. Un părinte care se critică frecvent pentru că s-a îngrășat, care spune că arată îngrozitor într-o anumită haină sau care vorbește despre mâncare în termeni de vinovăție poate transmite, fără intenție, ideea că aspectul fizic trebuie permanent corectat.
Nu este nevoie să pretinzi că îți iubești fiecare trăsătură sau că nu ai niciodată nesiguranțe. Este însă important ca cel mic să vadă că îți poți trata corpul cu respect și grijă chiar și în zilele în care nu ești complet mulțumit de felul în care arăți.
Felul în care părinții vorbesc despre propriul corp poate influența relația copiilor cu imaginea lor fizică, motiv pentru care merită să descoperi și cum putem construi încrederea copiilor în propriul corp.
Ajută-l să înțeleagă că este mai mult decât felul în care arată
Nu este nimic greșit în a-i spune copilului că este frumos sau că îi stă bine într-o anumită haină. Problema apare atunci când aspectul fizic devine principala sursă de validare, iar copilul ajunge să creadă că felul în care arată este unul dintre cele mai importante lucruri pe care le poate oferi lumii.
De aceea, încearcă să observi și să apreciezi lucrurile care nu au legătură cu înfățișarea: curajul de a încerca ceva nou, perseverența cu care lucrează la un proiect, felul în care își ajută un prieten sau umorul cu care reușește să transforme o zi dificilă într-una mai bună.
Cu cât copilul descoperă mai multe lucruri valoroase despre sine, cu atât imaginea lui de sine are șanse să devină mai puțin dependentă de oglindă, de fotografii și de aprobarea celor din jur.
Când nemulțumirea față de propriul corp devine un semnal de alarmă?
Este firesc ca un copil sau un adolescent să aibă zile în care nu îi place cum arată ori să fie preocupat de schimbările prin care trece corpul său. Totuși, atunci când nemulțumirea devine persistentă și începe să îi influențeze comportamentul, relațiile sau obiceiurile alimentare, este important ca părinții să privească situația cu mai multă atenție.
Evitarea meselor, restricțiile alimentare, preocuparea excesivă pentru greutate, verificarea repetată a aspectului fizic, exercițiile făcute pentru a compensa ceea ce a mâncat sau retragerea din activități sociale pot indica o suferință emoțională care merită evaluată. Aceste manifestări nu înseamnă automat că există o tulburare de alimentație, însă nici nu ar trebui puse exclusiv pe seama vârstei. O discuție cu medicul pediatru și, atunci când este necesar, cu un psiholog specializat în lucrul cu copiii și adolescenții poate ajuta familia să înțeleagă ce se întâmplă și cum îl poate sprijini.
Atunci când copilul spune „Sunt urât” sau „Sunt gras”, nu trebuie să găsești imediat argumentele perfecte care să îl convingă de contrariul. Uneori, ceea ce are nevoie să audă este că poate vorbi despre nesiguranțele sale fără să fie criticat, comparat sau grăbit să se simtă altfel.
Pentru că o imagine de sine sănătoasă nu înseamnă să te consideri frumos în fiecare zi, ci să înveți că valoarea ta rămâne aceeași inclusiv în zilele în care nu îți place ceea ce vezi în oglindă.
