Nici nu termin de rostit cuvintele că îl văd cum se încordează. Abia acum ridică privirea spre mine, ezită o clipă și mi-o trântește:
– Nu sunt obligat să fac ce-mi zici!
Ce simplu ar fi să îi spun că nici eu nu sunt obligată să îi fac poftele, să umblu după el, să îl ajut cu una sau cu alta. Dar unde am ajunge? Eu m-aș enerva și aș ridica tonul, el s-ar simți atacat și ar riposta la fel. Lucrurile ar scăpa de sub control. Inspir adânc. Expir la fel. Îmi spun că nu e o luptă între ego-uri. Nu trebuie să fie. Da, copilul refuză să facă ce îi cer, dar am libertatea să aleg ce gândesc despre situația în care ne aflăm.
Circumstanța e că Alex se opune rugăminții mele. Ce gând îmi formulez eu în minte legat de situația asta e o alegere.
Mă distanțez puțin de scenă și analizez ce se întâmplă. Circumstanța e că Alex se opune rugăminții mele, e un fapt. Ce gând îmi formulez eu în minte legat de situația asta e o alegere. Pot să aleg să interpretez reacția ca pe o sfidare ceea ce va declanșa furie, emoție care la rândul ei îmi va dicta propriul răspuns ofensiv, cum ar fi țipatul să zicem. Sau pot să aleg să văd reacția lui ca pe o nevoie de a-și impune punctul de vedere, de a-și consolida identitatea, caz în care cresc exponențial șansele să privesc lucrurile cu înțelegere și empatie, să rămân calmă și mai ales să nu o iau personal.
(...)
