Finalul de an mi-a făcut cadou un repaos forțat și o mică introspecție, tot mai mult de nevoie decât de voie. O escapadă perfectă la schi s-a terminat cu o misiune de salvare de pe pârtie și o vizită la spitalul de ortopedie. Acolo, în urma unei radiografii, am primit diagnosticul de entorsă și o atelă gipsată. Toate operațiunile au fost realizate de o asistentă care lucra deja peste tura ei și se grăbea să ajungă acasă și de colegul ei, un tip simpatic și săritor. În timp ce lucrau, vorbeau unul cu altul. De la programul încărcat până la discuțiile despre copii s-a trecut ușor. Nu mai e vremea mea. Am 43 de ani. Prăpastia ar fi prea mare. E prea târziu să ai copii la vârsta mea.
Prea târziu să ai copii? E vreodată prea târziu?
Mă uit la el cu atenție. Pare mai tânăr, fizicul i-ar permite lejer să alerge în patru labe cu un toddler în spinare, să se cațere, să se joace. Ochii trădează un om bun, pe care îl văd ușor în postura de tată. Și totuși, el nu se vede. Ceva din structura lui sau poate din ce i s-a tot picurat în urechi și a ajuns să creadă i-a spus că e târziu. Deși declară că e împăcat, ceva din glasul lui spune că nu este. Îmi venea să mă ridic în mâini (picioarele nu mă ajutau atunci) și să îl încurajez, să îi spun că vremea este când o simți, nu când o dictează societatea, că din punct de vedere medical un bărbat este apt vreme îndelungată să procreeze, că sunt zeci de exemple de bărbați deveniți tați când alții i-ar fi văzut bunici.
