Am primit întrebarea asta de câteva ori și de fiecare dată mi-a venit să zâmbesc, dar și să mă retrag puțin din conversație: „Și... când faceți gender reveal-ul?”. E ca și cum ar trebui să urmeze, firesc, o etapă festivă, colorată, cu baloane, prieteni, o explozie de roz sau albastru – și o cameră de filmat mereu pregătită. Dar adevărul e că nu-mi doresc un moment ca acesta. Și nu pentru că am ceva împotriva bucuriei. Din contră.
Mă bucur de copilul meu în fiecare zi. Cu tot ce înseamnă el. Mă bucur fără să simt nevoia să definesc, să aleg o culoare sau să transform o veste intimă într-un eveniment de social media. Sexul copilului meu nu e un spectacol. Nu e o etichetă. Nu e nici măcar o informație care să mă facă „mai pregătită” pentru ce va urma.
Pentru mine, momentul în care afli sexul copilului nu are nevoie de artificii și aplauze, ci de sinceritate, de prezență, de firesc. Poate ne vom bucura pe canapea, poate în mașină, poate chiar în zgomotul unei zile obișnuite – dar vom fi împreună. Cu o cafea în mâini și cu ochii sclipindu-ne, gândindu-ne cu entuziasm la viața care ni se va schimba.
Mi se pare că uneori confundăm celebrarea cu performanța. Ne întrecem în reacții regizate, în cadre perfecte, dar pierdem esența: că nu contează dacă vine o fetiță sau un băiețel. Că bucuria e la fel de mare. Că iubirea e deja acolo, fără să aștepte confirmarea unui ecograf.
Știu că pentru unii, gender reveal-ul e o formă de exprimare, de conectare cu prietenii. Și e ok. Dar pentru mine, lucrurile intime au nevoie de spațiu, nu de scenă. Aș prefera să aflu sexul copilului așa cum afli o poezie – nu citind-o cu voce tare, ci păstrând-o aproape de piept.
Copilul meu nu trebuie să „reveleze” nimic. Are dreptul la anonimat, la timp, la propria poveste. Iar eu aleg să nu-i transform începutul într-un hashtag.
Poate că, în locul unui balon care explodează cu confetti, aș vrea doar să țin mâna partenerului meu și să ne uităm unul la altul știind că viața ni s-a schimbat, din nou, poate chiar în agitația unei zile, dar într-un mod care rămâne între noi.
Și dacă într-o zi copilul nostru ne va întreba „Ce ați făcut când ați aflat că sunt fată/băiat?”, aș vrea să-i spun: „Am zâmbit. Ne-am ținut în brațe. Și ne-am gândit la tine ca la un întreg, nu ca la o culoare.”
