Sari la conținut

Adevărul ăsta dureros…

Sunt șase ani de zile de când mă lupt cu un milion de frici. Probabil sunt puține frici pe care nu le-am experimentat. De la ombilicul nou-născutului, despre care credeam că-i infectat și înnebunisem de grijă, colici, care atunci mi se păreau o tragedie și acum mi se par banale, la diversificare, la prima febră, prima dată la urgență, primul cucui, prima zi de grădiniță, prima buză spartă, căzut în cap și multe altele. Nici nu le mai știu.

Dar toate astea au fost nimic pe lângă teama care m-a cuprins când m-am gândit că va merge la școală. Am plâns, aproape o săptămână am fost neom. Și încă n-a început școala. Toată lumea mi-a zis că-s nebună, exagerat de nebună. Toți copiii merg la școală.

Nu am putut să explic nimănui de ce mi-era atât de teamă, de unde starea asta de anxietate. Nici mie nu-mi era prea clar. M-am căutat. M-am uitat la mine în clasa I-a. Nu-mi amintesc vreo traumă legată de asta. Eram nemulțumită că toți copiii veneau cu părinții la școală, numai eu mergeam singură, dar n-o resimt ca pe o tragedie. Și-atunci ce? Ce să fie?

(...)

Citește mai mult pe fricidemamici.ro

Articole relationate
Comentarii facebook
Comentarii
    Trimite un comentariu
    Sunt tătic necenzurat
    Abonează-te la newsletter

    Caloria.ro

    Înscrie-te în comunitatea mămicilor generoase!