Există un miracol anual care se întâmplă, cu o precizie aproape matematică, pe 30–31 decembrie: bunicii devin brusc foarte ocupați.
Nu ocupați genul „avem un eveniment important”, ci ocupați într-un mod metafizic. Un soi de ocupație difuză, imposibil de verificat, dar absolut decisivă. Programul există. Nu se știe unde. Nu se știe cu cine. Dar există.
„Noi anul ăsta avem program.”
Și gata. Conversația s-a încheiat.
Nu, nu sunt obligați. Dar nici eroi nu sunt.
Să fie clar din start, ca să nu ne inflameze comentariile: bunicii nu sunt bone. Nu sunt obligați. Nu datorează nimic nimănui. Pot să doarmă, să mănânce salată boeuf în liniște și să vadă artificii la televizor cu sonorul pe minim.
Perfect legitim.
Dar hai să nu ne prefacem că vorbim despre un act de rezistență eroică. Vorbim despre o noapte. O noapte în care un copil ar fi putut dormi într-o cameră diferită, iar niște părinți ar fi putut, pentru prima dată în luni sau ani, să respire fără să calculeze ora de somn.
Revelionul, ediția „cu copil mic”
Pentru bunici, Revelionul e simplu: mâncare multă, televizorul pe fundal, un „la mulți ani” spus la 12:01 și somn. Pentru părinți, Revelionul cu copil mic e un test de rezistență psihică: copilul adoarme devreme, se trezește la artificii, plânge, nu mai vrea nimic și decide că anul nou începe cu o criză monumentală.
Pentru copil? Revelionul la bunici ar fi fost o poveste. Un mic eveniment. O excepție de la reguli. Ceva special.
Dar nu. Bunicii au program.
„Ne vedem mâine” – replica universală
Replica clasică vine mereu la pachet cu un zâmbet politicos:
„Ne vedem mâine.”
Mâine, când copilul e deja obosit, părinții sunt terminați, iar magia s-a evaporat. Dar e în regulă. Important e că programul a fost respectat.
Ironia supremă? Aceiași bunici vor spune, la un moment dat:
„Vai, ce repede cresc copiii.”
Da. Cresc repede. Mai ales când nu stai cu ei.
Apropierea nu se face din poze pe WhatsApp
Mulți bunici își doresc nepoți „apropiați”, dar apropierea nu se construiește din vizite scurte, pupături grăbite și poze trimise în grupul familiei. Se construiește din disponibilitate reală. Din momente incomode. Din nopți care nu sunt perfecte.
Inclusiv dintr-o noapte de Revelion cu un copil care adoarme pe canapea și se trezește plângând la artificii.
Nimeni nu e obligat. Dar totul se adună.
Nu, bunicii nu sunt obligați. Dar nici părinții nu sunt obligați să nu observe. Copiii nu țin scorul, dar părinții îl țin. Și nu din răutate. Din memorie.
Poate anul acesta nu s-a putut. Poate programul a fost prea important. Poate a fost doar oboseală.
Dar poate, la un moment dat, cineva va spune:
„Lăsați-l la noi. Mergeți. Noi ne descurcăm.”
Și, pentru o noapte, nu va fi vorba despre obligații, ci despre ceva mult mai rar: disponibilitate.
