Nu mi-e frică de moarte. De fapt, nu mi-e frică de moartea mea. Mă trec însă fiori de gheață când mă gândesc la dispariția, de pe lumea asta, a celor mai dragi mie. Mi-e frică de moarte dacă vine și-mi ia pe cineva drag. Știu că nu am nicio putere în fața ei, dar tot mă chircesc de neputință și de durere și-mi vine să urlu în avans. Nu știu cum reușesc alți oameni să privească adesea cu seninătate moartea celor din jur, mie nu-mi pare posibil, în ce mă privește.
În august și în septembrie sunt zilele de naștere ale părinților mei. În august, pe 17, e născut tata, în septembrie, pe 16 – mama. Cumva, deși știu că trebuie să mă bucur că au mai prins o aniversare, că noi, copiii lor, am mai bifat o aniversare a lor, că suntem toți, împreună, încă aici, pe pământul acesta, (cât de cât) sănătoși, de ceva ani nu reușesc să fiu fericită cu adevărat când e ziua părinților mei.
Tot de ceva timp nu vreau nici să știu câți ani împlinesc mama și tata, nici nu-mi doresc pentru ei torturi cu lumânări. Să fie tort, să fie șampanie, dar să nu vorbim de vârstă. Nu vreau să știu câți ani au, de câți ani trudesc pe lumea asta.
