Sari la conținut

Ce este iubirea?

Nu știu cum se face, dar de când m-am apucat să scriu și eu ”mai serios” pe blog, parcă Facebook-ul meu e din ce în ce mai bombardat cu tot felul de ”scriitori”, distribuiți de oameni din lista mea, care scriu care mai de care despre dragoste și amor ghebos.

Deci nu mai pot cu iubirea asta! Toată lumea se regăsește în paragrafe cu ”zâmbetul tău este paradisul vieții mele”, ”te-am căutat până-n adâncuri și-napoi și te-am găsit la ușa mea în formă de sirenă”, ”femeie, tu, miracol al vieții mele” și în tristețuri precum ”femeile inteligente care nu ar trebui să aștepte un bărbat” sau ”acei doi străini care nu se mai salută dimineața la trezire, cu lingurile lor care se ating de bolurile pline de cereale și zâmbetele de mult ucise de EA, femeia care a știut cum să se apropie de El, masculul feroce cu tatuaje și păr mișto, pe care nu l-a așteptat niciodată, doar l-a ademenit cu un zâmbet frumos oferit la momentul oportun iar el a venit ca hipnotizat către ea, uitând de soția care i-a dăruit doi îngerași acasă dar care nu mai știe să zâmbească și doar îl așteaptă ca o proastă ce este”.

Dacă vi se pare hilar, ascultați aici – sunt oameni care scriu aceste lucruri în niște cărți, iar alți oameni care cumpără cărțile respective, și mai mult decât atât, chiar cred că despre asta este iubirea sau dragostea sau cum s-o chema ea!
De aia nu mai duc căsniciile decât fix cât un copil sau o bere și-o pizza în oraș ! Că sunt niște unii care cred că iubirea este despre a nu aștepta ca prostul și a zâmbi frumos dimineața, și ce iese din tipar, ura și la gară, plec la mama sau la amantă. Și mai sunt alții, mulți, tare mulți, turma, care o iau după masculul feroce, taurul comunal!

Eu mă gândesc serios să mă apuc de niște cursuri de psihologie, că peste vreo câțiva ani, toți ăștia de își caută iubirile prin paragrafe or să ajungă ori la psiholog, în cel mai bun caz, ori la nebuni. Iar cu ăștia din urmă e mai greu. Iar eu prefer ”the easy way” și două palme peste ochi, în stilul metaforic, of course.

Că eu când îi văd așa…..visători, zbuciumați și cu pseudo vieți citite în cărți, parcă trăiesc o continuă adolescență: cu minciuni că a fost și nu a fost, cu temeri că mă iubește sau nu mă iubește, vine sau nu vine, de ce nu vine cu flori, de ce ți-a sunat telefonul, cine ți-a dat mesaj….
Băi, treziți-vă! Închideți-vă în baie, puneți-vă niște Ducu Bertzi, Holograf, niște balade triste, manele ce-o fi, urlați, plângeți, dansați, scrieți poezii, cu ruj pe oglindă, desenați-vă fața, strâmbați-vă, urlați iar că v-ați dat seama că arătați ca naiba, mai puneți-vă niste muzică de încurajare, dansați iar, cu încredere că nu vă vede nimeni, decât dacă ați lăsat ușa deschisă, dar deja ambulanța probabil vă așteaptă la ușă. Stați vreo 15 – 30 minute până să nu creadă careva că ați murit. Apoi, vă spălați pe față, vă aranjați un pic și o să vedeți că vă simțiți mai bine.

Apoi, deveniți voi înșivă! E greu, dar e tot ce puteți face bun pentru voi! Când o să știți ce vreți de la voi și cine sunteți cu adevărat, o să vă găsiți iubirea vieții voastre, oricare ar fi ea, oriunde ar fi ea!
Am știut dintotdeauna că suferința din dragoste e cea mai grea de dus. Chiar cred! S-au scris mii de cărți de dragoste, mor oameni în fiecare zi în numele dragostei, s-au sinucis oameni iar noi, toți, tindem spre iubirea supremă zi de zi.

Numai eu știu câte lacrimi mi-au curs din iubire, câtă frământare a fost în sufletul meu, câte pagini scrise și rupte, câți kilometri parcuși și nopți nedormite. Dar nu am lăsat niciodată să nu fiu EU!

Nu de puține ori am stat și m-am gândit la viața pe care o am, la viața pe care aș fi putut să o am.
Și mi-am dat seama că dincolo de toate, primul lucru care a contat și care a dus unde sunt acum a fost să fiu EU.
A fost simplu? Clar, NU – am crezut că am pierdut iubirea vieții mele și că voi rămâne pe veci singură, urâtă și neiubită, mi-am luat critici că sunt ”autosuficientă”, ”ratată”, ”antisocială”, că nu am suflet, că sunt cea mai rea persoană în viață, că nu știu ce vreau (ironic, nu?) și câte și mai câte. Iar când a apărut persoana potrivită (aka Cris) ghici ce i-am spus – că relația noastră va dura fix 12 luni, ca să fie totul clar, să nu avem discuții. Asta ca să înțelegeți că acel EU vine și cu rele. Dar cine are ochi de văzut va vedea!

Și acum, în zilele noastre, când avem o discuție în care eu mă precipit pe un subiect și el îmi demonstrează că are dreptate:
Cris, extrem de serios: Uite asta mă scoate din minți pe mine. Că eu îți explic ceva și tu, până nu dai cu capul nu înțelegi că am dreptate. Și apoi, vii la mine și senină îmi spui: Ups, am greșit! Eu nu înțeleg cum poți să trăiești așaaaaa, visând. Coboară pe pământ că m-am săturat!
Eu: De aia mă iubești așa de mult! Că suntem diferiți. Că dacă ai avea una care face fix cum spui tu, aveai o viață monotonă!
Aș fi putut să îi răspund într-un milion de alte feluri, inclusiv: Și eu m-am săturat de tine!

Dar, de fapt, iubirea nu stă în paragrafele de pe Facebook, iubirea e mai mult decât atât, mult mai profundă.

(…)

Citește mai mult pe mamipetocuri.ro!

Articole relationate
Comentarii facebook
Comentarii
    Trimite un comentariu
    Sunt tătic necenzurat
    Abonează-te la newsletter

    Caloria.ro
    ..

    Înscrie-te în comunitatea mămicilor generoase!