În primul rând și fără niciun dubiu, îi spun adevărul. Mereu am mers pe premisa că prefer un adevăr crunt în pofida unei minciuni frumoase. Și oricât de tare m-ar durea cuvintele copilului meu, dar și cuvintele pe care le rostesc atunci când îi spun adevărul, mereu voi prefera asta, în locul oricărei alte fantezii create în mintea lui. Copilul meu știe că tatăl lui a murit, că uneori oamenii fie sunt foarte bolnavi, fie sunt foarte bătrâni și mor. Acesta este cursul vieții și toți vom ajunge acolo la un moment dat. Copilul știe că el nu este vinovat cu nimic pentru că tatăl lui nu mai este. Chiar și în cazul unui divorț, el simte vinovăție, iar în cazul unei morți cu atât mai mult. Mai ales când devine conștient că, în încercarea de a fi acolo pentru amândoi, au fost momente în care am renunțat la unul pentru celălalt și niciodată nu am putut da 100% unuia, amândoi fiind într-o oarecare măsură dependenți de mine.
Mă întreb ce simt celelalte mămici când sunt întrebate de copii unde sunt tăticii lor, iar ele trebuie să răspundă cu: e plecat la muncă, în altă țară, cu mașina la spălătorie, iar eu trebuie să îi reamintesc copilului de fiecare dată că tatăl lui a murit. Da, folosesc aceste cuvinte, deși ele taie în carne vie mai ceva ca un cuțit proaspăt ascuțit. Taie în carne și în suflet și de fiecare dată când le rostesc îmi readuc aminte că el nu mai este, că noțiunea de tată nu este cu adevărat cunoscută de copilul meu și probabil nu va fi vreodată. Și oricât de tare ar durea, tai în carnea mea, în carnea lui, sperând ca pe viitor să nu ne mai doară atât de tare, să fie ceva cu care ne vom obișnui să trăim, ca mulți alții pe lumea asta.
(...)
