Sari la conținut

Cel mai bun sfat pe care l-am primit de la mama

Vine o vreme în viaţa unei femei în care devine mamă, indiferent că s-a simţit sau nu pregătită pentru acest lucru. Este o perioadă extrem de frumoasă, dar şi foarte grea din toate punctele de vedere: fizic, psihic, emoţional, relaţional, social şi chiar financiar. Din păcate, modul în care este structurată societatea modernă, cu familia nucleală în locul familiei tradiţionale şi cu accentul foarte mare pus pe carieră, exercită o presiune şi mai mare pe mamă, aşa că inevitabil apar epuizarea, îngrijorarea în exces, izolarea, poate chiar depresia.

Sunt multe aspect de discutat în acest sens, însă vreau să scot în evidenţă unul care m-a afectat pe mine în mod deosebit şi care poate ajuta pe altcineva să-şi clarifice unele aspecte: împăcarea planului familial cu cel profesional.

După patru ani de concediu de îngrijire a celor doi copii, m-am întors în câmpul muncii. Însă programul pe care l-am găsit acolo mi-a dat viaţa peste cap. Lucrăm în ture de dimineaţă sau de noapte, lucrăm weekenduri şi sărbători, la fel cum făcusem opt ani de zile înainte să nasc, dar toate acestea nu se mai pupau cu programul de familie. Copiii aveau nevoie de mine la culcare, la trezire, sâmbătă, duminică, la serbare, la întâlnirea cu părinţii, de Paşte şi de Crăciun, iar eu nu eram acolo. Şi eu aveam nevoie de ei în acele momente, aşa că inevitabil au apărut frustrări foarte mari în ambele părţi. Mi-am dat seama că trebuie să-mi aleg un loc de muncă cu program doar de luni până vineri, care să-mi permită să plec la maxim 17.00, pentru a-i putea lua pe copii de la grădiniţă şi a mă ocupa apoi de ei, neavând bunici pe care să putem conta zi de zi pentru ajutor. Mi-am mai dat seama că trebuie să-mi schimb domeniul cu totul, pentru că în presa nu există un astfel de program.

Toată viaţa mi-a plăcut să citesc şi să scriu, aşa că am avut mari dileme încotro s-o pornesc. Lăsăm în urma ani de zile de muncă pe care nu am simţit-o, pentru că îmi plăcea foarte mult, însă ştiam că nu mai pot continua în ritmul acela pentru că în viaţa mea apăruseră două minuni de care voiam să mă bucur mai mult de două ore pe zi. Din fericire, am ajuns într-o agenţie de marketing online, unde munca mea de jurnalista s-a transformat în munca de copywriter. Făceam şi ceea ce îmi plăcea şi la care mă pricepeam, aveam şi lucruri noi de învăţat pe partea de SEO, deci există şi o nouă provocare şi aveam şi programul mult dorit.

Dar planul de acasă nu s-a potrivit cu cel de la târg: cei mici s-au îmbolnăvit foarte des în primii ani de colectivitate, aşa că două săptămâni pe lună erau nevoiţi să stea acasă. Apoi, au intervenit vacanţele. Pe lângă favorurile pe care le ceream foarte des de a lucra de acasă când stăteam cu ei, mai era nevoie să cer favoruri şi de a veni mai târziu la muncă sau de a pleca mai devreme pentru a onora toate serbările şi întâlnirile cu părinţii, care în pedagogia Waldorf sunt mai numeroase decât în grădiniţele tradiţionale. Şefii au fost înţelegători şi m-au ajutat de fiecare dată, cu înţelegerea că eu să recuperez orele respective de acasă. Era obositor de multe ori să mă trezesc foarte devreme sau să stau noaptea să lucrez, însă mă bucuram că pot jongla şi cu munca şi cu viaţa de familie. Dar, la un moment dat, a venit şi lungă vacanţă de vară şi faimoasă dilema: ce facem cu ei trei luni?

Am studiat varianta unei grădiniţe de vară de stat, însă nu există în Bucureşti aşa ceva decât pe perioada lunii iulie şi la mare depărtare de casă. Şi în anumiţi ani nu se face deloc grădiniţă de vară, căci sunt prea puţine cereri. Aşa că ne-am orientat către o grădiniţă particulară Waldorf, pentru a-i menţine pe băieţi în aceeaşi grupă. O astfel de grădiniţă nu este deloc ieftină, practic urmă să-mi las eu acolo aproape tot salariul, dar nu aveam încotro.

(...)

Şi cum numai mama putea să mă ajute în acele momente, am stat de vorbă cu ea. I-am spus tot ce gândeam atunci şi mi-a răspuns, la fel ca un înţelept învelit doar într-un prosop, care stă pe un bolovan, la marginea unui drum prăfuit şi meditează: “Când te vei uita în urmă, întotdeauna vei regreta ceva. Nu poţi schimba asta, e firea umană. Singurul lucru pe care îl poţi schimba este natura regretelor”. Aşa că m-am proiectat la 40 de ani, cu Vlad şi Radu de 13, respectiv 11 ani. Existau două variante: să regret că am pierdut multe momente frumoase din viaţa lor pentru că deh, am fost ocupată cu altele sau să regret că am stagnat sau chiar regresat profesional pentru că m-am ocupat eu singură de ei. În acel moment, am ştiut că pot trăi cu regretul profesional foarte bine, că mă pot reinventa la orice vârstă, dar cu cel familial nu.

(...)

P.S. Felicitări mamelor care reuşesc să îmbine cu succes viaţa profesională cu cea familială. Eu, una, nu am reuşit în cea mai mare parte a timpului. Iar când am reuşit, mi-a afectat sănătatea. Tot timpul m-am ocupat de una în detrimentul alteia. Nu am reuşit să strecor într-o zi: 8 ore de somn, 9 ore pentru job, 2-3 ore de treburi casnice şi îngrijire personală, 1-2 ore pentru soţ şi 24 de ore pentru copii (doar cine nu are copii mă poate contrazice aici). Nu mai pun la socoteală timpul personal, de aerisit creierii sau cel social.

(...)

Citește mai mult pe povestidemama.ro!

Articole relationate
Comentarii facebook
Comentarii
    Trimite un comentariu
    Sunt tătic necenzurat
    Abonează-te la newsletter

    Caloria.ro

    Înscrie-te în comunitatea mămicilor generoase!