Duminică după amiază. Citesc printre rânduri mesajul primit de la învățătoarea lui Mark despre ce vor face în săptămâna ce stătea să înceapă. La un moment dat văd: iar mâine copiii vor prezenta motto-ul familiei.
Fuck! Noi nu avem un motto al familiei. Iar dacă am avea…care ar fi acela? Ar trebui să fie ceva deștept, nu?, nu vreo chestie de genul ne plac cartofii prăjiți. Și cum începusem să mă panichez ușor – ușor, m-am gândit să bag copilul într-o scurtă ședință și să îi inoculez niște idei a la Paulo Coelho. Apoi am realizat că mai rău decât să nu știe copilul care este motto-ul familiei (pentru că el nu există), ar fi să-l păcălesc că avem unul fals. Așa că am zis că fie ce-o fi, vedem mâine ce se va întâmpla și, oricum, indiferent ce răspuns dă, el va însemna ceva și voi fi nevoit să acționez în consecință. M-am relaxat și am dat uitării toată treaba.
Luni pe la prânz, în timp ce discutam ceva cu învățătoarea, la un moment dat îmi spune:
– Ce motto mișto aveți în familie!
– …
– “Ajutăm lumea”.
– Mu…mulțumesc Îți spun sincer că habar nu aveam că ăsta ne e motto-ul, dar mă bucur să aflu.
– Da, Mark a fost foarte convins când l-a rostit.
– M…mersi.
Băi, și atunci m-a lovit pentru prima oară în viață, cu adevărat, vorba aia cu monkey do what monkey see.
(...)
