Scenă de carantină: copilul vorbește. Și vorbește, și vorbește. Părintele îi spune că nu mai poate. Copilul face o pauză de 10 secunde și apoi continuă să vorbească. Se oprește. Ah, ce bin…nu, trebuia doar să respire, așa că mai vorbește puțin.
Scena se repetă la infinit. În tot acest timp, părintelui îi trec prin minte următoarele gânduri:
O, Doamne, cu ce ți-am greșit?!?
Te rog să taci. Taci. Taci! TA.CI! TAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAACI!
Pe bune, ăștia chiar nu încep școala???
Dacă declar pe proprie răspundere că sunt părinte și că pur și simplu nu mai pot sta în casă, oare scap de amendă?
Doamne, ce dor mi-e de o bormașină din vecini!
Și dacă m-aș muta la vecina de deasupra? Ea n-are copii și parcă îmi și zâmbea zilele trecute…
Mi-e frică, mă omoară nevasta…Ceea ce s-ar putea, de fapt, să fie o binecuvântare…
Ce bine că mai vorbește și cu...
(...)
Citește mai mult pe celmaibuntata.ro
