Sari la conținut

Întoarcerea la absolut

 Azi, ieri, mâine, poimâine… cine mai știe ce zi este și ce am făcut ieri? Oricum, de 1 iunie au avut copiii mei serbare. La Palatul Copiilor. Știam de mult, așa că planul inițial a fost să stau acasă ca să ajung la timp, să nu mă stresez, să am loc de parcare, să găsesc loc în față, să fie bine. Planul real a fost să mă duc la birou având o sută de mii de lucuri de făcut ce nu puteau aștepta. Am plecat din Cotroceni cu o oră înainte de eveniment. Și am făcut fix o oră să parcurg 5.5 km.

Am îmbătrânit o sută de ani în ora aia. Vă amintiți întâmplarea de pe autostradă unde eram să ramân fără motorină și începusem să aberez…..ei, de 1 iunie, a fost de o mie de ori mai rău. Intrasem în panică, tremuram toată, fața îmi era împietrită pe ora de la ceas, aveam impresia că minutele sunt secunde, că trec prea repede, prea repede…..mașinile nu mergeau, era un blocaj la Unirii, se mergea pe o singură bandă că se monta o scenă (cui îi mai trebuie concert în orașul ăsta fără străzi normale??), mai aveam 2-3 km și nu mai reușeam să mă mișc din loc. Aș fi zburat, aș fi alergat, aș fi făcut orice dar nu puteam….eram acel punct minuscul într-un ocean….de mașini, care staționau……Mă uitam la fețele șoferilor, îi vedeam liniștiți, parcă eram pe un scaun de avion în cădere liberă, iar toată lumea stătea resemnată……numai eu, vorbeam singură – mă întrebam unde se duce lumea asta toată, or avea toți serbări? -, dădeam cu pumnul în volan și respiram ca la naștere cum nu am respirat niciodată.

Îmi vedeam copiii pe scenă, iar eu nu eram în sală, eu eram blocată în trafic la Unirii. O vedeam pe Bea așteptându-mă să o iau de pe scenă după sfârșitul părții ei, iar eu nu eram acolo. Îl vedeam pe Andre căutându-mă cu ochii în sală, iar eu nu eram acolo.
Prima serbare a copiilor mei, fără mine.

Mi-am reproșat un milion de lucruri – că am pierdut vremea la birou, că puteau aștepta toate emailurile și întâlnirile, și că orice, orice aș fi făcut pentru ei până acum e egal cu 0 dacă eu nu sunt prezentă la serbare.
L-am sunat pe Cris. Mi-a dat reject – e într-o întâlnire. Doar știam, dar e mereu gândul ăla, să sun pe cineva ca să mă calmez ( – conectarea cu cineva). M-a sunat înapoi după vreo 10 minute. Am început să îi turui – că sunt blocată, ca nu ajung, că ce voi face, că nu sunt acolo, că nu am loc de parcare și eu nu sunt acolo la serbare……

(…)

Și atunci, mi-am dat speranță singură – trebuie să ajung, trebuie, Dumnezeu iubește mamele cu copii, Dumnezeu mă iubește, trebuie să ajung la ei, trebuie, trebuie, va fi bine, va fi bine, trebuie sa fie bine, voi ajunge la timp. Vă puteți imagina, că după blocajul din fața mea cu 5-6 mașini, s-a făcut liber, libeeeeeer până la Tineretului și după aia, până la un loc de parcare fix în fața intrării la Palatul Copiilor (scria rezervat UNATC, dar nu mi-a păsat). Era 5 fara 7. La 5 și 3 a început.

Doamne, cât stres!

(…)

Citește mai mult pe mamipetocuri.ro!

Articole relationate
Comentarii facebook
Comentarii
    Trimite un comentariu
    Sunt tătic necenzurat
    Abonează-te la newsletter

    adevarul.ro

    click.ro

    Înscrie-te în comunitatea mămicilor generoase!