Sari la conținut

Fat Frumos din lacrima (a patra parte)

Spre miezul noptii se-ntoarse acasa, mâna caii in grajd, ii incuie si intra in odaie. Pe vatra cuptorului in cenusa mai licurea câtiva carbuni. Baba sta intinsa pe laita si intepenita ca moarta. El gândi c-a murit s-o scutura. Ea era ca trunchiul si nu se misca deloc. El trezi fata, ce dormea pe cuptor.
-Uite, ti-a murit baba.
- As! asta sa moara!? raspunse ea suspinând. Adevarat ca acu e ca si moarta. Acu-i miazanoaptea... un somn amortit ii cuprinde trupul... dar sufletul ei cine stie pe la câte raspinteni sta, cine stie pe câte cai a vrajilor umbla... Pâna ce cânta cocosul, ea suge inimile celor ce mor, ori pustieste sufletele celor nenorociti. Da, badica, mâine ti se-mplineste anul, ia-ma si pe mine cu d-ta, ca ti-oi fi de mare folos. Eu te voi scapa din multe primejdii pe care ti le pregateste baba.
Ea scoase din fundul unei lazi hârbuite si vechi o cute, o perie si o naframa.
A doua zi de dimineata i se implinise lui Fat-Frumos anul. Baba trebuia sa-i dea unul din cai s-apoi sa plece cu Dumnezeu.

Pe când prânzeau, baba iesi pâna in grajd, scoase inimile din câtesisapte cai spre a le pune pe toate intr-un tretin slab, caruia-i priveai prin coaste. Fat- Frumos se scula de la masa si dupa indemnarea babii se duse sa-si aleaga calul ce trebuia sa si-l ieie. Caii cei fara inimi era de un negru stralucit, tretinul cel cu inimele sta culcat intr-un colt pe-o movila de gunoi.
- Pe acesta-l aleg eu, zise Fat-Frumos, aratând la calul cel slab.
- Da' cum Doamne iarta-ma, sa slujesti tu degeaba?! zise baba cea vicleana. Cum sa nu-ti iei tu dreptul tau? Alege-ti unul din caii isti frumosi... oricare-ar fi, ti-l dau.
- Nu, pe acesta-l voi, zise Fat-Frumos, tinând la vorba lui.
Baba scrâsni din dinti ca apucata, dar apoi isi strânse moara cea hârbuita de gura, ca sa nu iasa prin ea veninul ce-i rascolea inima pestrita.
- Hai, ia-ti-l! zise-n sfârsit.
El se urca pe cal cu buzduganul de-a umere. Parea ca fata pustiului se ia dupa urmele lui si zbura ca un gând, ca o vijelie printre volburele de nasip ce se ridicau in urma-i.
Intr-o padure il astepta fata fugarita. El o urca pe cal dupa dânsul si fugea mereu.
Noaptea inundase pamântul cu aerul ei cel negru si racoare.
- Ma arde-n spate! zise fata.
Fat-Frumos se uita inapoi. Dintr-o volbura nalta, verde se vedeau nemiscati doi ochi de jeratic, a caror raze rosii ca focul ars patrundeau in rarunchii fetei.
- Arunca peria, zise fata.
Fat-Frumos o asculta. Si deodata-n urma-le vazura ca se ridica o padure neagra, deasa, mare, infiorata de un lung freamat de frunze si de un urlet flamând de lupi.
- Inainte! striga Fat-Frumos calului, care zbura asemenea unui demon urmarit de un blestem prin negura noptii. Luna palida trecea prin nouri suri ca o fata limpede prin mijlocul unor visuri turburi si seci.
Fat-Frumos zbura... zbura necontenit.
- Ma arde-n spate! zise fata c-un geamat apasat, ca si când s-ar fi silit mult ca sa nu spuie inca.
Fat-Frumos se uita si vazu o bufnita mare si sura, din care nu straluceau decât ochii rosii, ca doua fulgere lantuite de un nor.
- Arunca cutea, zise fata.
Fat-Frumos o arunca.
Si deodata se ridica din pamânt un colt sur, drept, neclintit, un urias impietrit ca spaima, cu capul atingând norii.
Fat-Frumos vâjâia prin aer asa de iute, incât i se parea ca nu fuge, ci cade din inaltul cerului intr-un adânc nevazut.
- Ma arde, zise fata.
Baba gaurise stânca intr-un loc si trecea prin ea prefacuta intr-o funie de fum, a carei capat dinainte ardea ca un carbune.
- Arunca naframa, zise fata.
Fat-Frumos o asculta.

Si deodata vazura in urma-le un luciu intins, limpede, adânc, in a carui oglinda balaie se scalda in fund luna de argint si stelele de foc.
Fat-Frumos auzi o vraja lunga prin aer si se uita prin nori. Cale de doua ceasuri - pierduta in naltul cerului - plutea incet, incet prin albastrul tariei Miazanoaptea batrâna, cu aripile de arama.
Când baba inota smintita pe la jumatatea lacului alb, Fat-Frumos arunca buzduganu-n nori si lovi Miazanoaptea in aripi. Ea cazu ca plumbul la pamânt si croncani jalnic de douasprezece ori.
Luna s-ascunse intr-un nor si baba, cuprinsa de somnul ei de fier, se afunda in adâncul cel vrajit si necunoscut al lacului. Iar in mijlocul lui se ridica o iarba lunga si neagra. Era sufletul cel osândit al babei.
- Am scapat, zise fata.
- Am scapat, zise calul cu sapte inimi. Stapâne, adaogi calul, tu ai izbit Miazanoaptea, de a cazut la pamânt cu doua ceasuri inainte de vreme, si eu simt sub picioarele mele rascolindu-se nasipul. Scheletele inmormântate de volburele nasipului arzator al pustiilor au sa scoale spre a se sui in luna la benchetele lor. E primejdios ca sa umbli acuma. Aerul cel inveninat si rece al sufletelor lor moarte v-ar pute omorâ. Ci mai bine voi culcati-va, si eu pân-atuncea m-oi intoarce la mama, ca sa mai sug inc-o data laptele cel de vapaie alba a tâtelor ei, pentru ca sa ma fac iar frumos si stralucit.
Fat-Frumos il asculta. Se dete jos de pe cal si-si asternu mantaua pe nasipul fierbinte.
Dar ciudat... ochii fetei se-afundase in cap, oasele si incheieturile fetei ii iesise afara, pielita din oachesa se facu vânata, mâna grea ca plumbul si rece ca un sloi de gheata.
- Ce ti-i? o intreba Fat-Frumos.
- Nimic, nu mi-i nimica, zise ea cu glasul stins; si se culca in nasip, tremurând ca apucata.
Fat-Frumos dadu drumul calului, apoi se culca pe mantaua ce si-o asternuse. El adormi; cu toate acestea,-i parea ca nu adormise. Pelitele de pe lumina ochiului i se inrosise ca focul, si prin ele parea ca vede cum luna se cobora incet, marindu-se spre pamânt, pâna ce parea ca o cetate sfânta si argintie, spânzurata din cer, ce tremura stralucita... cu palate nalte, albe... cu mii de ferestre trandafirii; si din luna se scobora la pamânt un drum imparatesc, acoperit cu prund de argint si batut cu pulbere de raze.
Iara din intinsele pustii se rascoleau din nasip schelete inalte... cu capete seci de oase... invalite in lungi mantale albe, tesute rar din fire de argint, incât prin mantale se zareau oasele albite de secaciune. Pe fruntile lor purtau coroane facute din fire de raze si din spini auriti si lungi... si incalicati pe schelete de cai, mergeau incet-incet... in lungi siruri... dungi miscatoare de umbre argintii... si urcau drumul lunei, si se pierdeau in palatele inmarmurite ale cetatii din luna, prin a caror feresti se auzea o muzica lunateca... o muzica de vis.
Atunci i se paru ca si fata de lânga el se ridica incet... ca trupul ei se risipea in aer, de nu ramâneau decât oasele, ca, inundata de o manta argintie, apuca si ea calea luminoasa ce ducea in luna. Se ducea in turburea imparatie a umbrelor, de unde venise pe pamânt, momita de vrajile babei.
Apoi pelita ochilor lui se inverzi.. se innegri si nu mai vazu nimica.

Când deschise ochii, soarele era sus de tot. Fata lipsea si aievea. Dar in pustiul arid necheza calul frumos, stralucit, imbatat de lumina aurita a soarelui, pe care el acu o vedea pentru-ntâia oara.
Fat-Frumos se avânta pe el, si-n rastimpul câtorva gânduri fericite ajunse la castelul incoltit al Genarului.
De asta data, Genarul vâna departe cale de sapte zile.
El o lua pe fata pe cal dinaintea lui. Ea-i cuprinse gâtul cu bratele ei si-si ascunse capul in sânul lui, pe când poalele lungi ale hainei ei albe atingeau din zbor nasipul pustiei. Mergeau asa de iute, incât i se parea ca pustiul si valurile marii fug, iar ei stau pe loc. Si numai incet se auzea motanul mieunând din câte sapte capetele.
Pierdut in paduri, Genarul isi aude calul nechezând.
- Ce e? il intreba.
- Fat-Frumos iti fura fata, raspunse calul nazdravan.
- Pute-l-om ajunge? intreba Genarul mirat, pentru ca stia ca-l omorâse pe Fat-Frumos.
- Nu, zau, raspunse calul, pentru c-a incalecat pe un frate al meu, care are sapte inimi, pe când eu n-am decât doua.
Genarul isi infipse adânc pintenii in coastele calului, care fugea scuturându-se... ca o vijelie. Când il vazu pe Fat-Frumos in pustiu, zise calului sau:
- Spune fratâni-tau sa-si arunce stapânul in nori si sa vina la mine, ca l-oi hrani cu miez de nuca si l-oi adapa cu lapte dulce.
Calul Genarului ii necheza fratini-sau ceea ce-i spusese, iar frate-sau i-o spuse lui Fat-Frumos.
- Zi fratini-tau, zise Fat-Frumos calului sau, sa-si arunce stapânul in nori, si l-oi hrani cu jaratec si l-oi adapa cu para de foc.
Calul lui Fat-Frumos necheza asta fratini-sau, si acesta azvârli pe Genarul pâna in nori. Norii cerului inmarmurira si se facura palat sur si frumos, iar din doua gene de nouri se vedea doi ochi albastri ca cerul, ce rapezeau fulgere lungi. Erau ochii Genarului, exilat in imparatia cerului.
Fat-Frumos domoli pasul calului si aseza pe fata pe acela al tatâne-sau. O zi inca, si ajunsera in mândra cetate a imparatului.
Lumea-l crezuse mort pe Fat-Frumos, si de aceea, când se imprastie faima venirii lui, ziua-si muie aerul in lumina de sarbatoare si oamenii asteptau murmurând la faima venirii lui, cum vuieste un lan de grâu la suflarea unui vânt.
Dar ce facuse in vremea aceea Ileana imparateasa?
Ea, cum plecase Fat-Frumos, s-a inchis intr-o gradina cu nalte ziduri de fier, si acolo, culcându-se pe pietre reci, cu capul pe un bolovan de cremene, plânse intr-o scalda de aur, asezata lânga ea, lacrimi curate ca diamantul.
In gradina cu multe straturi, neudata si necautata de nimeni, nascura din pietris sterp, din arsita zilei si din secaciunea noptii flori cu frunze galbene si c-o coloare stinsa si turbure ca turburii ochi ai mortilor - florile durerii.
Ochii imparatesei Ileana, orbiti de plâns, nu mai vedeau nimica, decât i se parea numai ca-n luciul baiei, plina de lacrimile ei, vedea ca-n vis chipul mirelui iubit. Ci ochii ei, doua izvoare secate, incetase a mai varsa lacrimi. Cine-o vedea cu parul ei galben si lung, despletit si imprastiat ca cretii unei mantii de aur pe sânul ei rece, cine-ar fi vazut fata ei de-o durere muta, sapata parca cu dalta in trasaturele ei, ar fi gândit ca-i o inmarmurita zâna a undelor, culcata pe un mormânt de prund.

Dar cum auzi vuietul venirii lui, fata ei se-nsenina; ea lua o mâna de lacrimi din baie si stropi gradina. Ca prin farmec, foile galbene ale aleilor de arbori si ale straturilor se-nverzira ca smaraldul. Florile triste si turburi se-nalbira ca margaritarul cel stralucit, si din botezul de lacrimi luara numele de lacramioare.
Imparateasa cea oarba si alba umbla incet prin straturi si culese in poale o multime de lacramioare, pe care apoi, asternându-le lânga baia de aur, facu un pat de flori.
Atunci intra Fat-Frumos.
Ea s-arunca la gâtul lui, insa, amutita de bucurie, ea nu putu decât sa indrepte asupra-i ochii sai stinsi si orbi, cu care ar fi vrut sa-l soarba in sufletul ei. Apoi ea il lua de mâna si-i arata baia de lacrimi.
Luna limpede inflorea ca o fata de aur pe seninul cel adânc al ceurului. In aerul noptii, Fat-Frumos isi spala fata in baia de lacrimi, apoi, invalindu-se in mantaua ce i-o tesuse din raze de luna, se culca sa doarma in patul de flori. Imparateasa se culca lânga el si visa in vis ca Maica Domnului desprinsese din cer doua vinete stele ale diminetii si i le asezase pe frunte.
A doua zi, desteptata, ea vedea...
A treia zi se cununa imparatul cu fata Genarului.
A patra zi era sa fie nunta lui Fat-Frumos.
Un roi de raze venind din cer a spus lautarilor cum horesc ingerii când se sfinteste un sfânt, si roiuri de unde rasarind din inima pamântului le-a spus cum cânta ursitorile când urzesc binele oamenilor. Astfel, lautarii maiestrira hore nalte si urari adânci.
Trandafirul cel infocat, crinii de argint, lacramioarele sure ca margaritarul, mironositele viorele si florile toate s-adunara, vorbind fiecare in mirosul ei, si tinura sfat lung cum sa fie luminele hainei de mireasa; apoi incredintara taina lor unui curtenitor fluture albastru stropit cu aur. Acesta se duse si flutura in cercuri multe asupra fetei miresii când ea dormea s-o facu sa vada intr-un vis luciu ca oglinda cum trebuie sa fie imbracata. Ea zâmbi când se visa atât de frumoasa.
Mirele-si puse camasa de tort de raze de luna, brâu de margaritare, manta alba ca ninsoarea.
Si se facu nunta mândra si frumoasa, cum n-a fost alta pe fata pamântului.
S-au trait in pace si in liniste ani multi si fericiti, iar dac-a fi adevarat ce zice lumea, ca pentru fetii-frumosi vremea nu vremuieste, apoi poate c-or fi traind si astazi.

...inapoi
Articole relationate
Comentarii facebook
Comentarii
    Trimite un comentariu
    Sunt tătic necenzurat
    Abonează-te la newsletter

    adevarul.ro
    ..

    Înscrie-te în comunitatea mămicilor generoase!


    adevarul.ro