Sari la conținut

Nu sunt o mamă Zen și nici plină de instincte materne nu sunt

Am fost părtașă zilele astea la mărturisiri ale unor mame Zen. Mame care nu se enervează, care vorbesc calm copiilor, în timp ce ei varsă pe jos punga de cereale și o și calcă în picioare. Care au răbdare să stea două ore să explice de ce nu ne putem spăla pe mâini în WC și nici nu avem voie să aruncăm cu mere în capul vecinilor care ies din bloc. Care știu să fiu extrem de blânde, dar și ferme când e cazul și păstrează perfect echilibrul între cele două.

Femei care par că plutesc prin ale mămiciei mai ceva ca shaolinii din Tigru și Dragon

Ele nu au nevoie de nicio carte de parenting, de niciun curs, de niciun articol. Își urmează doar instinctul și știu tot ce au de făcut cu copilul. Știu că orice mamă poate alăpta, chiar dacă asistentele în maternitate i-au înfundat copilul cu lapte praf și toate binevoitoarele insistă că laptele ei e zer și să îi dea lu ăla micu să mănânce că o să moară de foame. Știu toate motivele pentru care un copil plânge și doar cu puterea liniștii lor îl calmează. Își păstrează calmul chiar și când sunt nedormite, când nu au mai făcut un duș ca lumea decât în zi de duminică, când oglinda se mai crapă puțin la fiecare cearcăne în plus.

Când le cresc copiii, îi învață tehnici de calmare și respirație, le vorbesc calm și empatic și ei le răspund la fel.
Îi poată după ele peste tot și nu le deranjează niciodată să facă asta, pentru că oricum copiii sunt și ei extrem de calmi. Vorbesc frumos, în șoaptă, înțeleg atunci când nu au voie ceva, sunt mereu zâmbitori, par că nu obosesc niciodată.

Recunosc sincer că admir genul ăsta de mame, nu contest că există și le invidiez din suflet. Pentru că au ajuns la un asemenea nivel de autocunoaștere și împăcare cu sine, încât să aducă echilibru și armonie în jurul lor.
Eu am fost mereu o mamă agitată, în căutare de confirmări, condusă de teama că aș putea greși, cu sentimentul că ce fac nu e niciodată destul. Copilul meu a stat ca o piatră în burtă din luna a șasea de sarcină și m-a trimis la spital două săptămâni. A venit pe lume cu o lună mai devreme, a avut colici, reflux gastric sever, a vorbit și a mers târziu, a făcut tantrumuri și crize de furie. A plâns și plânge mult, are o personalitate puternică și fiecare zi e presărată cu mici lupte de putere. Fiecare acord e o mini victorie, negociem și discutăm mult.

Mi-am învățat și eu copilul să respire, să se calmeze, să mediteze. Dar mi-am dat seama că până nu respir eu, până nu mă calmez eu, până nu pot sta eu 5 minute cu mine, în liniște, e în zadar. Dacă eu țip, țipă și ea. Dacă eu sunt brutală, este și ea. Dacă eu clachez, ea se transformă din copilul vesel și plin de viață într-un morocănos plin de toane. Ea este oglinda mea perfectă.
Eu nu sunt o mamă Zen, pentru că nu sunt un om Zen.

(…)

Citește mai mult pe pisicapesarma.ro!

Articole relationate
Comentarii facebook
Comentarii
    Trimite un comentariu
    Sunt tătic necenzurat

    Ce fel de părinți suntem?

    Mă ia capul rău de tot când văd/aud ce fel de părinți suntem. Cu toții! Păi ce pretenții să avem noi de la copiii noștri când noi suntem în halul în care suntem. Nu exagerez deloc...

    Abonează-te la newsletter
    Life.ro

    Înscrie-te în comunitatea mămicilor generoase!

    Evenimente Bucureşti