”Copilul meu nu mănâncă” sau ”Ăsta mic al meu nu vrea să mănânce nimic, nu ştiu cum trăieşte!” sunt cele mai frecvente fraze pe care le aud de la mamele cu care vorbesc despre copii şi alimentaţia lor, însoţite de câte o privire tristă sau un oftat din adâncuri. Întotdeauna e foarte greu să le ofer un sfat pe loc, pentru că alimentaţia copiilor nu e chiar aşa simplă cum pare şi nu e niciodată doar o problemă de târguieli şi apoi de gătit. Factorii din spatele lingurii pe care copilul o duce sau nu la gură sunt foarte mulţi, de la primii paşi în diversificare, până la ce relaţie au părinţii lui – nu cu mâncarea neapărat, ci relaţia dintre mamă şi tată.
Dar de ce nu mănâncă copiii noştri, de fapt? Şi de ce ne doare pe noi atât de tare acest lucru?
►Citeşte şi Mamă, tată, aţi înnebunit cu mâncarea voastră?
Care e problema
Problema, de fapt, apare la diferenţa dintre:
• Aşteptările părinţilor de la copil (de obicei, aşteptările părinţilor sunt mari şi au legătură cu ce cantitate de mâncare ar trebui ca cel mic să primească bucuros; sunt mari, pentru că se raportează la cantităţile pe care le primesc adulţii sau copiii mai mari din familie);
şi
• Ce mănâncă copilul (ce vrea şi ce poate mânca cel mic).
Care poate fi rezolvarea
De obicei, rezolvarea e fie într-o direcţie, fie în alta:
• Copilul arată un apetit mai bun (adică mănâncă mai mult, spre bucuria părinţilor)
sau
• Părinţii îşi schimbă aşteptările (adică devin conştienti de cantităţile pe care cel mic le poate mânca, conform vârstei pe care o are şi conform preferinţelor şi le ajustează).
(…)
Citeşte mai mult pe florinabadea.ro
