Poate cel mai stupid accident care i se poate întâmpla unui bebeluş, în somn

Sunt o mamă precaută. Nu îmi las bebelușul (care încă nu merge de-a bușilea) singur decât în mijlocul patului, nu îl las singur la masă niciodată și nu mergem cu mașina decât asigurați de centuri (chiar și când eram gravidă am purtat adaptor de centură. Și, totuși, astăzi mi-am găsit copilul la pământ, în curtea casei de la munte.

Ziua, obișnuiesc să îl culc pe micuț în căruț, mai ales dacă suntem la munte. Aerul mai rece îi adoarme instantaneu, iar somnul e mai bun ca oriunde (mai puțin ca cel din brațele mamei, evident:)). În plus, nu are ce să i se întâmple, nu? Eu sunt aproape, iar dacă se trezește, îl văd înainte să apuce să plângă. De obicei :).

► Citește și: 8 lucruri pe care mi-aș fi dorit să le fac cu bebelușul meu

Astăzi, însă, mi s-a demonstrat că accidentele se întâmplă când și unde te aștepți mai puțin. L-am lăsat pe micul M. la somn, în cărut, și am intrat în casă să îmi fac o cafea. Am pus apa la fiert (maximum un minut), după care am ieșit să mă asigur că doarme. Numai că... căruțul era un metru mai departe... la pământ! Și (cred că) nici urmă de sunet. Niciun plâns! Nimic. 138389 de gânduri mi-au trecut prin minte, într-o fracțiune de secundă.
Mi-a furat cineva copilul și a fugit.
Copilul e la pământ! S-a lovit cu capul de o piatră și...
Am ajuns la el cât ai clipi. Căzuse pe burtă, cu capul pe pătură (obișnuiesc să îi acopăr căruțul cu o păturică pufoasă), la 10 cm de o piatră cât pumnul. Și plângea! Ochii-i negri îi erau uzi. Genele lipite.
L-am luat în brațe, am început să plâng și să tremur. Mi-era frică să caut orice urmă pe corpu-i firav.
După câteva secunde, l-am simțit cum s-a liniștit în brațele mele, după care i-am dat căciulița jos și mi-am simțit sufletul așezându-se la locul lui. Totul era bine!
L-am strâns în brațe și mi-a venit să urlu de vinovăție. Nici nu pot să mă gândesc cum este să dormi liniștit și să te trezești lovindu-te de pământ.