Aveam o oră liberă ieri în miezul zilei și mă întâlnesc cu M. în mall. Îi spun că aș mânca ceva și alegem un împinge tava, că de, nu eram în cea mai vegana dispoziție în momentul respectiv. Înainte să comând, îl întreb:
-Tu ce vrei?
-Nimic!
-Păi uite, au supă, pare bună.
-Nu-mi trebuie.
-Frigărui cu cartofi, cum îmi iau și eu?
-Nu, nici gând. Și face și o față dintr-aia de zici că neam de neamul lui nu ar mânca așa ceva.
-În regulă, poate o salată?
-Ți-am spus, nimic. Bun! Vine rândul nostru și comand cât cred că mi-ar ajunge, mai ales că aveam o foame de lup.
-Altceva mai doriți? Vrea să știe băiatul de la casă. M. îmi face un ultim semn că nu. Insistasem atât că doar sunt pățită, dar de data asta părea așa sincer, încât l-am crezut. Spun stop, văd cum mi se umple tava cu bunătăți, scot cardul, plătesc și ne așezăm la o masă liberă din apropiere.
Nu iau două guri, că îl văd cum se întinde spre cartofii mei. Ia timid unu, doi, trei, apoi fără număr și fără rețineri.
(...)
