Sari la conținut

Este viața complicată la 6 ani?

Eram la grădiniță, să fi avut trei sau patru ani, și într-o zi, în timpul orelor, am încercat să-mi scot de pe mine puloverul pe care-l purtam, un pulover cu fermoar de sus pana jos. Doar că în momentul în care am încercat să deschid fermoarul, el s-a blocat destul de aproape de gât și atunci primul și singurul gând care mi-a trecut prin cap a fost: O să rămân cu puloverul ăsta pe mine pentru tot restul vieții!

Am făcut ceea ce acum pot să definesc ca un atac de panică și țin minte de parcă a fost ieri cum stăteam toți copiii într-un cerc, restul atenți la ce zicea sau făcea educatoarea, eu panicat de moarte că m-am pricopsit cu un pulover pentru tot.dea.u.na.

Norocul meu, pe care la vremea respectivă l-am preceput ca un un înger trimis din cer a fost că educatoarea m-a văzut, m-a întrebat ce-am pățit și, auzind de necazul meu și fără să râdă sau să facă mișto de mine, mi-a zis că aș putea scoate puloverul de cap, ca pe orice alt pulover fără fermoar. Doamne! Doamneeeee! În acel moment i-aș fi dat femeii Premiul Nobel pentru inovație. Sentimentul de ușurare îmi este încă atât de palpabil, la peste 35 de ani distanță. A fost, cu siguranță, în Top 5 sperieturi grozave din viața mea.

Sigur, pe voi v-a făcut să zâmbiți, poate chiar să ziceți că eram cam prost sau tâmpit de-a dreptul. Așa o fi, doar că asta o spuneți cu mintea voastră de acum. Sunt convins că aveți și voi, ca și mine, amintiri cu astfel de momente de panică, de supărare, de stres, de când erați mici, momente pe care astăzi le vedeți într-o altă lumină, deși poate sentimentele trăite, ca și în cazul meu, au rămas la fel de vii.

Dar cu mintea mea de atunci, acela a fost un moment foarte stresant. Orice mi-ar fi spus cineva în acele momente, mintea mea de 4 ani nu putea să proceseze informația, așa că ea „țipa” din toți rărunchii: PERICOL! PERICOL! PERICOL!

Astăzi, mă uit la Mark care la aproape 6 ani și după o săptămână de vacanță, nu vede necaz mai mare pe lumea asta ca acela de a trebui de luni să meargă iar la grădiniță. Și prima mea reacție este să-mi spun (și uneori să-i spun și lui):
– Asta e o tâmpenie! E super tare la grădi, nu te mai plânge atât! Bucură-te de aceste momente, că vor trece repede și, mai încolo, o să fie din ce în ce mai greu.

Doar că, oricât mi-ar plăcea mie să-l fac să înțeleagă, nu am cum. Căci el are mintea unuia de 6 ani și, așa cum pentru mine puloverul acela blestemat reprezenta sfârșitul vieții așa cum o cunoscusem până atunci, pentru el, mersul zilnic la grădiniță este cea mai mare corvoadă.

Căci grădinița este ceva mișto și relaxant mai degrabă pentru noi, adulții. Pentru ei, grădinița este job-ul lor, la care tre să meargă, vor, nu vor, la care trebuie să facă lucruri sau fișe, la care nu se pot juca atât cât și-ar dori șamd. Este lumea lor, pe care o percep ca atare cu mintea lor de 4, 5 sau 6 ani. Și mi se pare unfair să-i cer să vadă lucrurile altfel, doar pentru că eu le văd altfel. Eu le văd altfel acum, la 40 de ani, cu experiența de viață de acum.

(…)

Citește mai mult pe www.celmaibuntata.ro!

Articole relationate
Comentarii facebook
Comentarii
    Trimite un comentariu
    Sunt tătic necenzurat
    Abonează-te la newsletter

    Caloria.ro

    Înscrie-te în comunitatea mămicilor generoase!