Un copil între doi adulți care se iubesc, dar care văd lumea diferit. O emoție simplă – plânsul – devine teren de conflict educațional. Mama îl ia în brațe și îi spune că e normal să plângă. Tatăl se încruntă și-i spune să fie „băiat mare”. Dincolo de gesturi, intențiile sunt bune. Dar copilul... rămâne în mijloc. Confuz. Ce face?
Două mesaje, un copil
În primii ani de viață, copiii nu înțeleg idei abstracte. Dar simt. Observă. Trag concluzii din tonuri de voce, expresii faciale și atitudini. Dacă într-o zi i se spune că plânsul e în regulă, iar în alta că e „slăbiciune”, copilul va învăța să își controleze nu emoțiile, ci exprimarea lor. Adică va tăcea, nu va înțelege.
Și mai grav: va începe să creadă că există emoții bune și emoții rușinoase. Că vulnerabilitatea trebuie „corectată”.
Dar intențiile părinților?
Mama, poate, și-ar fi dorit și ea, copil fiind, să fi fost lăsată să plângă. Să fi fost ascultată. A învățat că refularea doare.
Tatăl, poate, a crescut într-un mediu unde lacrimile se asociau cu rușinea, cu pedeapsa sau cu marginalizarea. Nu vrea un copil slab – vrea unul pregătit pentru viață.
Nimeni nu e „rău” în povestea asta. Dar amândoi au nevoie de un moment de pauză pentru a-și sincroniza mesajele. Copiii nu au nevoie de părinți perfecți. Ci de părinți coerenți.
Ce transmite copilului ideea „băieții nu plâng”? Că genul definește exprimarea emoțiilor, că există așteptări sociale mai importante decât ceea ce simte el în acel moment și că durerea sau tristețea trebuie ascunse.
Pe termen lung, astfel de mesaje pot duce la un copil care nu cere ajutor, care nu știe să exprime disconfortul, care „ține în el” până când nu mai poate.
Ce alternative există?
Tatăl poate spune:
- „Știu că e greu. Sunt aici.”
- „Nu-i nimic dacă plângi. Hai să vedem ce putem face.”
- „Și mie mi se întâmplă uneori să plâng, dar apoi mă simt mai ușurat.”
Nu este nevoie ca părintele să-și schimbe total stilul sau să joace un rol fals. Ci doar să recunoască emoția copilului, să nu o ridiculizeze și să o pună în context.
Ce e de făcut, concret?
- Discuții între părinți, fără copil de față. E important să se pună de acord – care sunt valorile comune? Cum ne exprimăm sprijinul fără să ne anulăm reciproc?
- Validare + ghidaj: „Înțeleg că ești supărat. E ok. Hai să vedem ce te ajută acum.”
- Fără etichete legate de gen: Plânsul e o reacție umană, nu o trăsătură feminină. Nu e nevoie să i-o legăm de bărbăție sau feminitate.
Copiii privesc lumea prin ochii părinților. Iar când acești ochi trimit semnale diferite, copilul învață să se protejeze prin tăcere. Dacă vrem să creștem băieți empatici, stabili emoțional și sinceri, trebuie mai întâi să le arătăm că emoțiile nu sunt o greșeală.
Nu trebuie să-i învățăm pe copii cum „să nu mai plângă”. Ci cum să se simtă în siguranță când o fac.
Citește și 10 lucruri pe care i le spun copilului meu când este trist
