Să ai un copil de 2 ani e ca și cum ai locui cu un mic dictator care nu știe să-și pună singur șosetele. Are zero experiență de viață, dar e convins că știe tot și că tu ești asistentul personal plătit prost.
La micul dejun: „Vreau pâine!” – îi dai pâine. „NU ASTA PÂINE!” – începi să te gândești dacă nu cumva ai adus un demon acasă de la maternitate.
Părinții de copii de 2 ani sunt singurii oameni care pot să pară relaxați în timp ce țin o negociere mai grea decât un summit NATO. „Nu băgăm jucăria în toaletă. Hai să facem o ofertă: jucăria rămâne uscată, tu primești un biscuite.” Și ghici ce? Nici nu funcționează.
Sportul zilnic? Îmbrăcatul. Ai încercat vreodată să pui pantaloni pe o ființă care se arcuiește ca o pisică posedată și fuge în cerc? În manualele de parenting ar trebui să scrie direct: „ai nevoie de antrenament la sală, altfel nu reziști”.
Și partea cea mai absurdă e asta: copilul urlă, negociază, îți testează nervii la fiecare minut… și tot el, la final, vine cu o îmbrățișare lipicioasă și cu un „te iubesc, mami” spus strâmb. Și tu, în loc să-ți faci bagajele și să fugi în Himalaya, zâmbești ca un prost și uiți tot. Până mâine dimineață, când spectacolul reîncepe.
De asta părinții copiilor de 2 ani merită o medalie în fiecare zi. Una mare, din aur, pe care să scrie simplu: „Am supraviețuit lui NU.”
Citește și Dezvoltarea copilului: 5 schimbări importante care apar între vârsta de 2 și 3 ani
Citește și 5 modalități de a face față tantrumurilor copilului, în public
