Mai taci puțin, te rog eu, că m-ai căpiat! Nu te băga, nu te privește, e o discuție de adulți. Lasă tu, că nu știi tu, lasă-mă pe mine! Uite telefonul și joacă-te, lasă-ne și pe noi să vorbim. De câte ori nu auzim asta în jurul nostru? De câte ori nu le spunem noi astfel de cuvinte copiilor noștri? De câte ori nu facem orice să tacă? Copiii pe care i-am dorit, i-am purtat și abia am așteptat să se nască ca să-i auzim plângând.
Cu cât este mai vocal un copil la naștere, cu atât primește o notă mai mare
Câțiva ani mai târziu, copiii vocali sunt catalogați ca obraznici și sunt certați sau pedepsiți. Nu vrem să țipe și nici să se bucure prea tare. Glasurile lor ne agasează și cerem “volumul mai mic”.
Abia am așteptat să-i auzim spunând mama și tata, le-am sorbit fiecare cuvințel stâlcit, fiecare silabă, fiecare întrebare caraghioasă. Acum, îi reducem la tăcere. Îi punem la punct, îi vrem cuminți, ascultători, negălăgioși. Le cerem să facă liniște la ore, în pauze, acasă, în parc, la restaurant.
