E noapte și noi ne întoarcem de undeva de unde amintirea n-a dăinuit peste ani. Mama o ține pe sora mea de mână, tata pe mine. Mi-e tare somn și abia am trecut de alimentara de la Șerbănești. Mai avem cel puțin 10-15 minute până acasă. Suntem pe jos, nu-mi amintesc de ce nu avem mașina cu noi.
Picioarele mi-s grele, ochii mi se închid. Mi-e tare somn.
– Tati, ia-mă în brațe, cred că i-am spus cu glas tare. Sau poate doar am gândit.
Au trecut mai bine de 30 de ani de atunci.
– Nu pot să te iau, mi-a răspuns el. Sau poate doar am gândit.
Nu-mi amintesc cum am ajuns acasă, știu sigur însă că am tras de mine până la ultima bucățică de energie de copil de 4, poate de 5 ani. Uneori mă văd în brațe la tata, dormind. Alteori, obosită, abia îmi trag picioarele prinsă de mâna lui.
Nu știu care-i realitatea, Ion Vianu le numește paramnezii. Aceste amintiri neclare, neordonate, uneori chiar false din copilărie.
Dacă m-au făcut puternică, să nu renunț, să fiu puternică, habar nu am.
(...)
