Mai primesc diverse comentarii acide de la oamenii care aud că am bonă. De multe ori e o atitudine dezamăgito-invidioaso-acuzatoare, de zici că mi-am abandonat copiii și-am plecat în lumea largă. M-am lovit de ea și pe grupurile de mame de pe net, dar și în viață reală, în special venind de la oameni care mă cunosc puțîn spre deloc.
“A, păi dacă ai bonă, nu te doare capul!” Ba mă doare, să știți, că bona nu te scutește să fii mama, doar îți oferă o mâna de ajutor să mergi liniștita la muncă. Și eventual să faci una, altă, pentru ține, că să vii cu mintea mai limpede la ăștia mici acasă.
Mă rog, noi am avut și norocul să aterizeze în viața noastră, absolut întâmplător, o doamnă minunată, practic bunica pe care copiii nu o au aproape. Și da, ne-a schimbat viața în bine, și nouă și copiilor. Dar oricât de bunică ar fi doamna E. pentru Albert și Aris, nevoia lor de mama e aceeași. Seara, când vin, tot de gâtul meu se agață, tot îmbrățișarea mamei rămâne cea mai caldă și tot de iubirea mea au nevoie să le fie bine.
de iubirea mea au nevoie sa le fie bine.
