Când tatăl spune „ești prea moale cu el”, dar mama știe că plânsul are nevoie de conținere

O analiză a diferențelor de percepție între instinctul matern și cel patern în etapele timpurii de dezvoltare

În multe familii, scena e aceeași: copilul plânge, mama îl ia în brațe, îl liniștește, iar tatăl privește dintr-un colț și spune: „îl răsfeți prea mult”. Această tensiune aparent banală ascunde de fapt două feluri diferite de a înțelege lumea emoțiilor – două tipuri de răspuns formate din copilării distincte, din modele parentale diferite și din felul în care societatea a învățat femeile și bărbații să se raporteze la vulnerabilitate.

Pentru mamă, plânsul copilului nu e un capriciu, ci un semnal. Din primele luni, corpul ei e „programat” biologic și psihologic să decodifice disconfortul copilului – să distingă plânsul de foame, cel de oboseală, de teamă sau de frustrare. E răspunsul unei sensibilități afinate de relația simbiotică din primele luni de viață, când bebelușul nu are alt mod de a comunica decât prin manifestări afective.

Pentru tată, contactul cu emoțiile copilului e adesea filtrat prin propria istorie afectivă. Mulți bărbați au fost crescuți cu ideea că exprimarea emoțiilor e slăbiciune, că „trebuie să te ții tare” și că reacțiile intense trebuie „temperate”. Așa se explică de ce unii tați interpretează plânsul ca pe o manipulare, iar empatia mamei ca pe o lipsă de fermitate.

Această diferență de percepție nu ține de iubirea față de copil, ci de felul în care fiecare adult a fost învățat să gestioneze emoțiile. Mama, obișnuită să conțină, să înțeleagă și să răspundă, devine containerul emoțional al copilului. Tatăl, educat să rezolve, să repare, să restabilească ordinea, caută soluția rapidă – oprirea plânsului, restabilirea „controlului”.

Când cei doi nu conștientizează această diferență, copilul primește mesaje contradictorii: de la mamă – că emoțiile sunt ascultate, de la tată – că trebuie reprimate. În timp, acest conflict subtil poate modela felul în care copilul va trăi propria sensibilitate: o va vedea ca pe o forță sau ca pe o rușine.

Echilibrul nu vine din alegerea unei părți, ci din înțelegerea ambelor perspective. Copilul are nevoie și de empatia mamei, care îi oferă siguranță, și de stabilitatea tatălui, care îl ajută să-și regleze comportamentul. Dar, mai ales, are nevoie ca ambii să vorbească aceeași limbă emoțională — cea în care plânsul nu e alint, ci mesaj, iar blândețea nu e slăbiciune, ci forță relațională.

Pentru ca diferențele dintre stilul matern și cel patern să nu se transforme într-un conflict educațional, direcțiile corecte sunt următoarele:

1. Clarificarea scopului comun. Părinții trebuie să pornească de la același principiu: copilul are nevoie să se simtă în siguranță emoțional, nu doar să respecte reguli. Fiecare reacție – fie că e blândă sau fermă – ar trebui să urmărească această siguranță, nu controlul imediat.

2. Separarea empatiei de permisivitate. A valida emoția copilului nu înseamnă a-i da voie să facă orice. Mama poate rămâne empatică („Văd că ești supărat”) fără să cedeze în privința regulii („Totuși, acum mergem acasă”). Această combinație de blândețe și consecvență este ceea ce dezvoltă autoreglarea.

3. Roluri complementare, nu opuse. Tatăl nu trebuie să devină la fel de emoțional ca mama, iar mama nu trebuie să adopte rigiditatea tatălui. Eficiența apare când mama se ocupă de calmarea emoției, iar tatăl intervine ulterior pentru structură. În primii ani, copilul are nevoie mai întâi să fie liniștit, apoi să i se explice.

4. Discuțiile între părinți se fac separat de copil. În fața copilului, mesajul trebuie să fie unitar. Divergențele – despre cât de multă fermitate sau empatie e necesară – se discută ulterior, nu în momentul crizei.

5. Reeducarea percepției tatălui asupra emoțiilor. Tatăl trebuie să înțeleagă că emoțiile nu se corectează prin autoritate, ci prin modelare. Copilul nu învață autocontrolul fiind forțat să se liniștească, ci văzând calmul și răbdarea părinților.

6. Distribuirea sarcinilor emoționale. Mamele ajung adesea epuizate pentru că preiau tot conținutul emoțional al copilului. Tatăl trebuie implicat activ în procesul de calmare, nu doar în cel de disciplinare. Conținerea emoțională e o competență care se poate învăța, nu un instinct exclusiv matern.

7. Menținerea unui ritm coerent. Regulile trebuie să fie clare, dar și adaptate la vârsta copilului. Fermitatea fără empatie duce la frică, empatia fără structură duce la haos. Echilibrul e obținut prin consecvență, nu prin intensitate.

În practică, „a proceda corect” înseamnă ca părinții să nu își anuleze reciproc stilul, ci să îl tempereze. Mama oferă siguranța de bază, tatăl consolidează predictibilitatea, iar copilul crește învățând că emoțiile nu sunt o slăbiciune, ci o realitate care poate fi înțeleasă și reglată.

Citește și Strategii pentru părinți: cum să crești un copil cu inteligență emoțională ridicată