„Toți au telefoane, numai eu nu am.” E propoziția care a început să răsune din ce în ce mai des în casele părinților români, odată cu intrarea copiilor la școală. Pentru mulți, momentul nu înseamnă doar uniformă, manuale și ghiozdan nou, ci și prima confruntare cu presiunea de a cumpăra un smartphone.
O generație crescută cu ecranul în buzunar
Dacă în urmă cu un deceniu telefonul la școală era un accesoriu întâlnit mai degrabă la liceu, astăzi el a coborât spre clasele primare. Într-o sală de clasă de clasa a II-a sau a III-a, este suficient să ridici privirea în pauză ca să vezi aproape fiecare copil butonând un ecran. Cei fără telefon sunt excepția și, inevitabil, devin vizibili.
Pentru copil, diferența se traduce simplu: sentimentul de a fi „în afara grupului”. În joaca de curte, telefoanele nu mai sunt doar un obiect, ci devin monedă de socializare: de la partajarea videoclipurilor de pe TikTok, la provocările din Roblox sau discuțiile pe grupurile de WhatsApp.
Părintele prins între siguranță și conformism
Părinții care amână momentul cumpărării o fac, de obicei, din două motive. Primul ține de siguranță: accesul necontrolat la internet, riscul de dependență, expunerea la conținut nepotrivit. Al doilea are de-a face cu valori: ideea că un copil de opt ani nu are nevoie de un smartphone de ultimă generație ca să își trăiască copilăria.
Dar, între principii și realitate, apare presiunea: „Toți colegii au, doar copilul meu nu.” Ce faci atunci când cel mic vine acasă plângând, spunând că nu este acceptat în grupul de prieteni pentru că nu are cu ce filma sau pentru că nu e pe WhatsApp?
Soluții care nu arată la fel pentru toți
Un psiholog specializat în relația părinte-copil cu care am stat de vorbă spune că răspunsul nu e universal. „Depinde de vârstă, de maturitatea copilului și de modul în care familia poate stabili reguli. Nu există un prag magic de 10 sau 12 ani. Există, în schimb, capacitatea copilului de a înțelege limite.”
Unii părinți aleg soluții de compromis: un telefon simplu, cu funcție de apel și mesaje, care le permite să țină legătura în caz de urgență, dar fără aplicații. Alții cumpără smartphone, dar instalează aplicații de control parental și stabilesc intervale clare de utilizare.
Întrebarea incomodă
Dincolo de decizia practică, întrebarea rămâne: cui îi e mai greu, copilului sau părintelui? Pentru copii, lipsa telefonului este o frustrare vizibilă, dar de scurtă durată, care poate fi gestionată prin dialog și alternative de joacă. Pentru părinți, presiunea vine din privirile colegilor de muncă, ale altor părinți, din comparația continuă.
Aici se joacă, de fapt, adevărata bătălie: cât de mult suntem dispuși să ne ținem de propriile principii, chiar dacă asta înseamnă să acceptăm că al nostru copil va fi, pentru o vreme, „altfel”.
Citește și La ce vârstă ar trebui să aibă copilul propriul telefon mobil?
-16714-t.jpg)
