Am treabă multă în weekend. Pe lângă treaba mea, am de decorat un dovleac pentru la școală. Mă uit la ea contrariată. Știu că nu are copii, parcă de ateliere în școli nu știam să se fi apucat. E pentru băiatul unei prietene. Mereu îi fac proiectul ăsta. Iese cel mai frumos din clasă, toată lumea îl laudă. Au trecut niște ani de când am purtat discuția asta cu o floristă. Am întrebat-o dacă măcar copilul participă, dacă alege decorațiunile, dacă lipește și el o boabă de strugure, o atenție, ceva. Nimic, copilul primea proiectul direct la poarta școlii.
Ceva mi s-a părut foarte greșit atunci. La fel cum mi s-a părut și când am aflat, într-un mod nu prea plăcut, de primul aranjament realizat de un părinte pentru copilul lui la un concurs de interpretare. Știu, sunt mulți și se înmulțesc pe zi ce trece. Noi începem să fim “ciudații”.
Nu pot să nu mă întreb ce câștigă un părinte care fură pentru copilul lui
La început, o laudă nemeritată într-un proiect. O poziție necâștigată pe podium. Un premiu nemuncit. Titluri, distincții, beneficii. Poziția altcuiva. Niciuna nu vine cu știință. Niciuna nu îi aduce un copil mai înțelept, mai bun. Chiar dacă nimeni nu cunoaște adevărul – deși rareori se întâmplă asta, adevărul există. Și, la un moment dat, poate va conta.
(...)
