(Și de ce mai bine taci frumos decât să comentezi aiurea)
Tantrum. Criză. Explozie emoțională. Zii cum vrei. Oricum o dai, când copilul tău se prăbușește pe trotuar, urlă în magazin sau se transformă într-un mic uragan la grădiniță, știi că ești în ochiul furtunii. Ai deja toți ochii pe tine și... bonus! Vin și comentariile. Sugestii, înțepături, judecăți și rețete magice, livrate cu aerul superior al celor care știu mai bine. Ei bine, NU, mulțumesc. Iată ce nu vreau – sub nicio formă – să aud în momentele alea:
1. „Vai, dar ce răsfățat e!”
Serios? Asta ai înțeles tu dintr-un copil de 3 ani care nu poate procesa că nu primește o napolitană cu Pikachu? Nu e răsfăț, e creierul lui care învață, cu greu, să regleze emoțiile. Nu face o criză ca să-mi strice mie ziua – are o emoție puternică și nicio unealtă să o gestioneze.
Și dacă tot simți nevoia să judeci, judecă în gând. Sau, și mai bine, ocupă-te de căruciorul tău.
2. „Ție nu ți-ar fi rușine, măi?”
Rușine? Pentru ce, exact? Că nu e un adult în miniatură? Că nu știe să-și reprime trăirile, așa cum mulți adulți o fac, dar tot ajung la terapie? Să-i spun unui copil mic că trebuie să-i fie rușine pentru că simte e ca și cum i-aș învăța că emoțiile sunt inacceptabile.
Așa se nasc adulții care „nu plâng niciodată” și nu cer ajutor când sunt la pământ. Dar hei, măcar sunt „cuminți”, nu?
3. „Dă-i ce vrea, ca să tacă!”
Știi ce aud eu aici? „Recompensează-l ca să scapi de jenă”. Nu, nu o să-i dau biscuiți, jucăria, tableta sau luna de pe cer, doar ca să nu mai deranjeze pe cineva. Pentru că tăcerea obținută așa e scumpă – o voi plăti mai târziu, cu și mai multe crize și și mai puțin autocontrol.
Educația nu e despre liniște, e despre răbdare. Și uneori, despre a sta în noroiul unei crize fără să o „rezolvi” pe fugă.
Citește și 5 modalități de a face față tantrumurilor copilului, în public
4. „Pe vremea mea, luam două la fund și gata!”
Și? Vrei o diplomă pentru traume nerezolvate? Faptul că ai fost crescut cu frică nu e o medalie. Și nu, nu toți care au fost „crescuți cu bătaia” au ajuns bine. Mulți au crescut cu anxietate, cu rușine, cu rușinea rușinii și cu o groază de eșec.
Eu aleg alt drum. Unul în care copiii nu tremură când greșesc. Și da, e greu. Dar e corect.
5. „Uite ce cuminte e băiețelul meu!”
Felicitări! Ai un copil calm. Sau poate e epuizat. Sau poate are alt temperament. Sau poate a făcut criza lui cu 10 minute înainte. Ce vrei, o coroniță? Compararea copiilor în momente de vulnerabilitate e complet inutilă. Nu suntem la competiție. Copiii nu sunt roboței care se calibrează după „cel mai liniștit din magazin”.
Ce-ar fi să nu spui nimic?
E un concept revoluționar, știu: să nu spui nimic. Să nu dai lecții, să nu emiți verdicte, să nu trimiți priviri tăioase. Să taci. Sau, dacă simți nevoia să contribui, vino cu un zâmbet. Sau cu un:
„Am trecut și eu prin asta, îți trimit gânduri bune.”
Atât. Fără morală. Fără sfaturi. Fără „eu aș fi făcut așa”.
Părintele în criză NU are nevoie de analiză.
Are nevoie de spațiu. De respirație. De un minimum de respect. E un adult care duce pe umeri o misiune grea: să crească un om întreg. Să-l învețe că emoțiile nu sunt dușmani. Că e în regulă să simți, să greșești, să înveți.
Și în tot acest proces, nu, NU are nevoie să audă prostii. Are nevoie să fie lăsat în pace. Atât.
