Printre cele mai normale sentimente de pe lumea asta se numără dragostea pentru copilul tău. Îl aștepți cu nerăbdare să își facă prezența simțită, apoi aștepți 9 luni să se nască, apoi îl ții cu emoție în brațe și de-abia aștepți să-l înveți de toate și să-l iubești așa cum nu ai iubit pe nimeni.
Apoi începe să crească și în doar câțiva ani, toate emoțiile inițiale încep să dispară și unele noi își fac simțită prezența. Te superi că nu te ascultă, îl cerți când nu e cuminte, îl disprețuiești pentru că te face de râs și îl ameninți că nu o să-l mai iubești.
El te crede și îți face cu tot ce vrei pe plac, de frică să nu te piardă, dar de la o vârstă încolo, (să spunem de la adolescentă), apare o schimbare de paradigma, care se traduce prin “daca tu nu mă vrei, nici eu nu te vreau“.
Și așa apar rupturile ireparabile, așa am văzut relații distruse între părinți și copii. Majoritatea prietenilor mei au fost renegați de unul dintre părinți și aproape toți au relații dezastruoase cu familia.
Deveniți la rândul lor părinți, cu toții sunt măcinați de întrebările: Cum am ajuns să nu mă mai iubească ai mei? Oare m-au iubit vreodată? Oare la fel o să mă port și eu cu copiii mei?
Nici mie nu mi-e clar ce se întâmplă în sufletul, mintea și inima anumitor părinți. Nu înțeleg cum poți să uiți cât de mult îl iubeai pe ghemotocul care în urmă cu câțiva ani era centrul universului tău. Nu înțeleg când și cum a intervenit schimbarea care te face să-l consideri un dușman și să ajungi să spui despre propriul copil că mai bine nu se năștea. Doar pentru că plânge când e obosit, că a luat o notă mică la școală, pentru că iubește pe cine “nu trebuie” sau pentru că nu ești de acord cu alegerile lui, în general.
O explicație plauzibilă ar putea fi cea referitoare la modul în care iubim fiecare dintre noi. Pentru că suntem diferiți, iar asta se aplică și atunci când vine vorba despre limbajele iubirii. Folosite în mod neadecvat sau duse la extreme, toate limbajele iubirii au ceva nociv în ele.
Dacă, însă, ne gândim exclusiv la binele copilului, dacă lăsăm orgoliile personale deoparte și dacă singurul sentiment care ne conduce este iubirea necondiționată, atunci nu avem niciun motiv să ne temem că relația cu copiii noștri ar putea avea de suferit pe termen lung.
Există o vorba care spune că fiecare copil are în sinea lui un “rezervor afectiv” care abia așteaptă să fie umplut cu iubire. Copilul care se simte cu adevărat iubit se dezvoltă normal, dar când rezervorul din sufletul lui este gol, copilul se poartă urât. În mare, la bază acestui comportament stă dorință lui de arzătoare de a avea un “rezervor afectiv” plin.
Psihologii au ajuns la concluzia că nevoia de afecțiune este o nevoie umană primară. Iubirea ne da curaj să escaladăm munți, să traversăm mări și oceane și să îndurăm suferințe la care altfel nici nu ne-am gândi.
Limbajele prin care ne exprimă iubirea, însă, pot fi atât de diferite precum chineza de romana. Oricât de tare ne-am strădui să-i spunem cuiva că îl iubim, în chineză, nu vom reuși niciodată să îl facem să ne-nțeleagă.
Din acest motiv e important să învățam care dintre următoarele limbaje ale iubirii ne este specific, să învățam că modul în care ne exprimăm noi iubirea nu este neapărat cel mai indicat și pentru copilul nostru și, de asemenea, că modul în care își exprimă el iubirea poate să însemne foarte mult pentru el chiar dacă noi am prefera altceva.
(...)
