Se făcuse bucăți. Dacă ar fi putut, cumva, să iasă din ea însăși, s-ar fi aplecat plângând și s-ar fi strâns de jos, bucată cu bucată. Ar fi măturat pe jos, prin curtea cu dâre de nisip, cu poalele rochiei galbene, dar cui îi mai păsa de rochie, când e făcută numai cioburi?! Nu numai că nu avea cum să se adune, dar nici să plângă nu a putut. Cum să plângă în fața lor? A tăcut și a zâmbit, a băut o gură din apa plată cu lămâie și a plecat în cameră. "Mi-e somn", le-a zis. "Haide, mă, doar nu te-at bosmuflat", i-au răspuns. Ah, bosmuflat, chiar era un cuvânt pe care nu-l iubea. Bosumflat e mă-ta, a zis. Doar în gând.
(...)
