Era severă doamna, dar ne-a învățat carte. Perfect adevărat.
Dar.
Odată, mi-am uitat Vocabularul acasă. Vocabularul era un caiet mic, în care, la fiecare literă nou învățată, aveam ca temă să facem un colaj cu multe cuvinte care începeau cu litera respectivă. Tema pentru acasă mi-o făceam mereu, dar Vocabularul îl uitam, căci eram aiurită când îmi pregăteam ghiozdanul. Odată, într-o dimineață, m-a dat afară din clasă și mi-a spus să vin când voi avea Vocabularul și să am grijă să nu mai fiu zăpăcită data viitoare. Am plecat plângând spre casă. Plângeam nu fiindcă nu știam unde e Vocabularul, ci fiindcă nu aveam cheie de acasă, iar ai mei erau la muncă. Am mers până acasă, am încercat ușa, sperând că a uitat-o cineva deschisă, m-am întors tot plângând și am stat în curtea școlii până la prânz, când mi-am luat ghiozdanul și am plecat.
Altădată, tot la prima oră, am descoperit că nu am la mine Abecedarul. Când m-a văzut doamna că nu am după ce citi, m-a scos în față clasei. Mi-a zis vreo două de față cu toată lumea. Drept pedeapsă, toată ziua am fost singura care a șters tabla, cu buretele îmbibat în apă cu oțet. O ștergeam aproape non-stop, căci nu-i plăcea să aibă „brazde”. Dar nu asta a fost toată pedeapsa. Toate lecțiile le-am făcut stând în genunchi, la postament (înălțătorul din lemn pus la tablă). Noroc că nu avea coji de nucă doamna, căci sigur îmi punea și coji sub genunchi. Și pachetul l-am mâncat tot acolo, căci nu am avut voie în pauze, afară. Tot la postament am stat și când mi-am uitat sugativa acasă. De mai multe ori.
