Într-o epocă în care vorbim despre incluziune, diversitate și libertate de alegere, ideea de familie rămâne surprinzător de rigidă. Ne place să credem că am evoluat, dar reflexul de a ridica sprânceana când auzim „mamă singură” sau „tată care își crește singur copilul” trădează o realitate mai veche: judecăm încă printr-o lentilă morală, nu printr-una umană.
Familiile monoparentale nu mai sunt o excepție. În România, potrivit datelor INS, peste o cincime dintre copii trăiesc într-o gospodărie condusă de un singur părinte. Motivele sunt variate — divorț, deces, alegere personală, absență emoțională a celuilalt partener. Dar indiferent de cauză, aceste familii funcționează. Se trezesc dimineața, merg la școală, fac teme, râd, plâng, iubesc. Sunt, în fond, familii.
Problema nu e realitatea lor, ci percepția noastră. În mentalul colectiv, familia completă rămâne etalonul, iar orice deviere e privită cu milă sau suspiciune. Părintele singur devine fie un erou obosit, fie o victimă a propriilor alegeri — rareori un adult care și-a asumat un drum diferit, dar valid.
Normalizarea începe cu limbajul. De exemplu, expresia „copil dintr-o familie destrămată” poartă în sine o vină imaginară. Destrămat în raport cu ce? Cu o idee fixă despre cum ar trebui să arate iubirea? Poate că e timpul să vorbim mai degrabă despre „copii crescuți de un părinte” — fără încărcătură morală, fără insinuarea unei pierderi definitive.
Familia monoparentală nu e o anomalie, ci o adaptare. Ea reflectă o realitate socială: relațiile nu mai sunt menținute cu orice preț, iar autonomia individuală cântărește mai mult decât aparențele. O mamă care decide să iasă dintr-o relație toxică nu „distruge” o familie — o redefinește, pentru binele copilului.
Citește și Copiii crescuți de mame singure nu sunt „defectați” — sunt dovada că dragostea e suficientă
Iar copiii acestor familii nu sunt mai „neîmpliniți”. Studiile recente arată că dezvoltarea emoțională nu depinde de numărul părinților, ci de calitatea relației cu figura parentală prezentă. Iar un părinte echilibrat, atent și sincer valorează mai mult decât doi care se ignoră la aceeași masă.
Dar societatea încă pedepsește, subtil, această formă de curaj. Multe mame singure simt presiunea dublă de a fi impecabile: profesional, pentru a-și asigura stabilitatea, și personal, pentru a demonstra că „se descurcă”. În spatele etichetei de femeie puternică, de multe ori, se ascunde un efort constant de a compensa lipsa unei rețele de sprijin. Iar când eșuează — ca oricine — vina cade rapid, disproporționat, pe umerii lor.
Reprezentarea publică contează. Filmele, reclamele, chiar și manualele școlare continuă să prezinte familia „ideală” drept cea cu doi părinți și doi copii. Asta creează o discrepanță între realitate și imaginea social acceptată. Copiii crescuți de un singur părinte nu se regăsesc în povești, iar părinții lor simt că trebuie să se justifice mereu. Într-o societate matură, și o mamă singură cu copilul ei într-un parc ar trebui să arate exact ca ceea ce este: o scenă de viață firească, fără comentarii.
Poate că adevărata schimbare nu va veni prin declarații, ci prin normalitatea de zi cu zi. Când vom înceta să întrebăm „dar tatăl unde e?”, când un părinte singur nu va mai fi privit cu compasiune excesivă, ci pur și simplu ca un om care crește un copil — atunci vom ști că am ajuns acolo.
Poate că adevărata maturitate socială începe în momentul în care încetăm să numărăm părinți și începem să observăm oameni. Familiile monoparentale nu sunt „incomplete”. Sunt doar un alt mod de a iubi și de a crește.
Citește și Cum e privită o mamă singură în România – între empatie, prejudecată și tăcere
