La 2 ani era simplu. La 3 ani era simplu. Parcă şi la 4 ani era simplu. Dacă se juca şi se lovea într-un fel, oricât de puţin grav sau dureros ar fi fost, primul impuls, natural, era acela de a consola. Chiar dacă reacţiile mi se păreau exagerate faţă de cât de mică era durerea. Tot îl luăm în braţe şi spuneam „vai puiul meu mic”.
De la 5 ani însă lucrurile nu au mai fost simple. Am început să mă aştept, fără niciun motiv foarte clar, să reacţioneze mult mai moderat la durere / neplăcere. Şi mi-a venit mult mai puţin în mod natural să consolez. Mai degrabă mi-a venit să spun “Ar fi fost normal să ştii la vârsta asta că trebuie să fii atent” sau “Nu este grav, trece imediat”, ba chiar şi odiosul “Este ruşinos să plângi când eşti aşa de mare”.
Ai spune că este o reacţie normală, că la un moment dat trebuie să încetăm să-i mai tratăm pe copii ca pe nişte bebeluşi ca să înceapă şi ei să înveţe cumva că sunt responsabili pentru propria persoană şi că plânsul ulterior nu ajută cu nimic. Trebuie să îi facem cumva pe copii mai rezistenţi, mai independenţi. Şi vei vedea de multe ori în România părinţi care merg pe această cale. Mai ales dacă este vorba despre băieţi. Se pare că ei nu au voie să se plângă prea mult că altfel se fac de ruşine.
Dar interesantă nu este părerea noastră asupra acestu subiect, ci ce spun psihologii.
Nancy Eisenberg „în general, dacă eşti un părinte care îşi susţine copiii – le oferi consolare, îi ajuţi să facă faţă propriilor emoţii, le arăţi cum pot rezolva anumite probleme – atunci vei avea un copil care este mult mai stabil emoţional.”. Cu alte cuvinte, dacă vrei să ai un copil care se adaptează bine social nu trebuie să îl împingi să fie mai dur.
Chiar şi când exagerează cu smiorcăiala, după cum ni se pare nouă?
Da, chiar şi atunci. Psihologul Ashley Soderlund: “Copiii trebuie să exerseze exprimarea emoţiilor ca să înveţe cum să se comporte cu ele. Regula de bază este că emoţiile nu sunt niciodată duşmanul, chiar şi când sunt exagerate.”
Şi atunci să nu facem nimic şi să ne uităm la copilul nostru cum se zgârâie pe ochi de durere doar pentru că l-a atins o boare de vânt?
Nu chiar. Putem face ceva. Putem încerca să îi învăţăm ce să facă atunci când ceva li se pare neplăcut. O strategie ar fi să se concentreze asupra unui alt lucru. Alta să exprime ceea ce simte în cuvinte.
Nu există o reţetă standard şi trebuie să avem încredere în copiii noştri că vor veni cu o soluţie. Cum a venit, după o perioadă, băiatul meu. Îl văd că se loveşte, destul de tare. Şi nici măcar nu clipeşte şi îmi spune „Mai am două şanse. Mai am două şanse astăzi să mă lovesc fără să plâng.”
