Pe plaiurile noastre mioritice există niște idei atât de tare înrădăcinate încât greu ni le poate smulge cineva din minte chiar și cu cele mai pertinente argumente. Bine, eu vorbesc despre plânsul la români, că despre asta pot vorbi în cunoștință de cauză, nu exclud însă ideea că or mai fi și alții ca noi.
Deși tot mai multă lume conștientizează faptul că plânsul poate fi și chiar este benefic, în continuare îl privim ca pe ceva negativ. Și, cum spuneam în titlu, limitat la sex, vârstă, program și doză.
Plânsul are sex pentru că până și în 2018 auzi mult prea frecvent ”băieții nu plâng”. Vezi un puști care plânge de mama focului trăgând de poalele maică-sii și imediat auzi pe cine: ”vai, ce rușine, băieții nu plâng”. Dacă ești fată/ femeie, fie, hai că mai poți băga o repriză de boceală, e treabă femeiască, dar dacă ești băiat/bărbat te faci clar de râs. Și aici nu vorbesc doar despre faptul că le spunem asta copiilor noștri, băieței. Chit că unii dintre noi nu o spun, nu o recunosc, tot au un sentiment ciudat dacă văd un bărbat plângând.
”Ești băiat mare/ ești fată mare” – deci clar că și plânsul ăsta este acceptat până la o vârstă. Că de la o vârstă încolo, parcă și treaba asta femeiască are și ea o limită. Nu plângi așa când îți vine, când simți tu că nu mai poți. Nu răbufnești, nu plângi până te eliberezi, ci trebuie să ai grijă la doză. De la o vârstă încolo, o lacrimă, două mai sunt admise, dar să plângi tu, ditamai omul în hohote, hmmm, parcă nu se face.
Și ultima, dar cea mai tare (a se citi aberantă) chestie pe care am auzit-o în zilele noastre a fost la înmormântare. ”Nu se plânge noaptea”. De parcă poți cumva, așa de pe la 8-9 seara să zici: băi, gata. S-a făcut seară, pun pauză. Nu-mi mai crapă sufletul, nu mă mai doare de-mi vine urlu acum, reiau de mâine dimineață. Poate nu vă vine să credeți, dar asta se întâmplă în România zilelelor noastre și nu e un fenomen atât de restrâns încât să-l ignori. Ba dimpotrivă.
(...)
