Se duce copilul la școală! Ok. E un nou început, unul foarte important, înțeleg. Mda clasa 0, primii pași pe un lung drum. Frate, dar lung va fi! Și habar nu va mai avea copilul de prima lui zi de școală. Peste câțiva ani, tot ce va conta va fi să treacă BAC-ul! Doamne, ajută!
Înțeleg și faptul că părinții au emoții. Normal. Am și văzut-o pe-a mea lăcrimând nițel. Și pe mine m-au trecut câteva frisoane, că mi-am văzut copilul în bancă.
Dar maică-sa? Culmea emoțiilor! Spune chiar că a avut emoții mai mari ca la naștere. Măi, cum așa? Auzi, la naștere era cu operațiii, cu anestezie, cu chestii grele. Aici se ducea puradelul la școală. Big deal! Nu era nimeni tăiat pe undeva. Deci, de ce atâtea emoții? Dar… necunoscute sunt căile gândirii feminine și un nebun ai fi dacă ai încerca să le deslușești.
Hai să vă povestesc… cum a fost prima zi de școală a fiică-mii. Din perspectiva tatălui, evident.
(…)
Citeşte mai mult pe taticool.eu
